-Sire, masa este servită, spuse David, încercând să nu-l privească pe bătrânul colonel, care stătea nemișcat în mijlocul încăperii, iar bijuteriile îi atârnau dezgustător, deci firesc pentru un om de șaptezeci și cinci de ani. În rest părea chiar normal, dacă făceai abstracție de faptul că e nud, Majestate, Excelență, tovarășe Napoleon, vă rog eu frumos, masa este servită, avem ostropel, insistă David, blestemându-și în gând viața.

Bătrânul colonel răspunse fără niciun cuvânt la cuvântul tovarăș, de parcă își adusese aminte de ceva din vechea sa viață. Se duse, așadar, către birou, se așeză picior peste picior și așteptă să îi fie servit ostropelul.

-Nu mai e în toate mințile, îi spuseseră de la angajare, stă numai gol, nu te poți înțelege cu el să pună o pereche de chiloți, se crede Napoleon, știți, a fost colonel, colonel de Securitate, i-a explicat fata bătrânului, încă de la angajare.

-Noi nu ne putem înțelege cu el, e musai să-l servească un bărbat, o ordonanță, e cuminte în rest, nu vă supără cu nimic, doar că o să fie mereu gol, i-a intrat lui în cap că așa primea împăratul Napoleon oaspeții și de când cu demența numai așa umblă, i-a spus și ginerele colonelului, care părea el însuși colonel.

Iar David, fiul unui alcoolic din Slatina, care nici să toarne la Securitate nu se învrednicise, și care nu-i dăduse niciodată bani nici de covrigi, orfan de mamă de la treisprezece ani, un om care voise cândva să dea admitere la liceul militar, și-l respinseseră pe motiv că nu are înălțimea necesară, dar făcuse o carieră ca băiat în casa a diferiți bărbați cu uniformă, acceptă și slujba asta.

-Chiar nu vor fi alte probleme, domnule David, atât că la masa de seară, avem bucătar nu e problemă, o să aducă și cina pe hol, nu intră în salon, oricum tata socru mănâncă doar ostropel, la masa de seară n-o să mănânce nimic dacă nu veți rămâne și dumneavoastră nud. Și asta e în capul lui. Și dacă nu mănâncă moare, știți cum e, mai spuse ginerele colonelului, schițând un zâmbet de hienă cu ochi albaștri. David nu mai ținea minte de unde aflase că băieții cu ochi albaștri era o expresie din anii ’50, de când securiștii erau ruși, iar aceștia, na, chiar aveau ochii albaștri și erau blonzi. Blonzi plini de sânge pe mâini, dar cu ochii albaștri ca  marea.

Așa că David își lepădase costumul, îl așezase la dungă pe spătarul scaunului și cu mădularul adormit, ca un melc, se așezase gol în fața bătrânului colonel care se credea Napoleon și mânca ostropel, într-o tăcere atât de adâncă încât aproape că auzea lupii care urlau în mintea colonelului.

Napoleon avea ochii ieșiți din orbite, era îngrozit că-l vor sfâșia lupii aceștia, dar nu zicea nimic, Napoleon nu trebuia să-și urle groaza, Napoleon era împărat, împărații nu se cacă pe ei de frică, și mânca înainte colonelul, cu înghițituri rare.

Și din pâlnia aparatului curgea o baladă de Aznavour, et puis le rest on s’en fout, încă o înghițitură, bravo, tovarășul Napleon, toi qui te moques de moi et de tout, avec ton air canaille, canaille, canaille, bravo, Sire, extraordinar Excelență, ce apetit aveți în seara aceasta, și groaza crescu atât de mare în ochii bătrânului colonel încât doar bărbia îi căzu încet în piept în timp ce își dădu ultima suflare, părea ca un balon care rămâne fără aer, iar David nu-și putu înfrânge regretul că în toată încăperea aceea nu se mai aflau alte haine decât ale lui, și că asta e, o să le poarte el, iar împăratul va rămâne gol și-n moarte.