Sunt cinic și nu mă mai mișcă nici să văd secolele arzând odată cu vechea catedrală, nu mă mai impresionează criminalii în serie, holera, moartea de inaniție a preșcolarilor din India, războiul din Sudanul de Sud, atentatele teroriste din Ierusalim și nici măcar păpușarii care distrează copiii între ruinele din Siria.

Timpul și-a făcut datoria.

Am umblat și eu prin lume purtând monoclu, un grăsan purtat de picioare subțiri, ca într-o pictură suprarealistă – sunt cu siguranță o arătare foarte bizară, nu ar fi de mirare să fiu confundat și eu cu însuși diavolul.

Am umblat prin lume și am constatat abolirea gândirii. Oamenii nu mai au nevoie să gândească pentru a supraviețui, nici măcar pentru a se îmbogăți, trebuie doar să urmeze cărările bătătorite și uneori să riște, e de ajuns puțin curaj și mult noroc, a apus epoca ideilor.

Totul durează o singură clipă.

Am fost mereu de partea albinelor.

Eram cu cortul în munți când am văzut prima dată un grup de adolescenți japonezi veniți în capătul nostru de lume să curețe în urma noastră gunoaiele. Ai noștri erau grași și frumoși și râdeau de adolescenții japonezi, și cel puțin unul s-a și căcat în mijlocul câmpului, să vină japonezii să-i strângă și căcatul, dacă tot sunt așa de proști, ʼr-ați ai dracuʹ de ecologiștii pulii.

Tata era alcoolic și într-o zi maică-mea a aruncat un fotoliu pe geam, sperând să-i cadă în cap și să-l omoare.

Printr-un miracol nedeslușit, fotoliul n-a ucis pe nimeni, a rămas în mijlocul drumului o vreme, ca și cum pe el ar fi stat un om invizibil și foarte crud. Eu am rămas împietrit pe trotuar, în timp ce maică-mea și taică-miu se înjurau prin geamul spart de la sufragerie.

Am făcut tot ce am putut să îmi uit copilăria și chiar am uitat-o.

Îmi mai amintesc, ca prin ceață, curiosul caz al unei babe care s-a lăsat futută în cur de un câine în curtea de lângă biserica popii Marcel, cred că a fost cel mai amuzant lucru îngrozitor care s-a întâmplat pe la noi.

Și, desigur, mai e Pascal.

Cred că atunci am învățat prima lecție din cinism.

Era aprilie, anul 1995, aveam cincisprezece ani și într-o zi, în pădure, sub privirile morților, l-am lăsat pe Pascal să mi-o ia la labă.

S-a întâmplat o singură dată și nu ne-am simțit vinovați.

Apoi am auzit la radio că s-a împușcat Cobain.

Două zile mai târziu, Pascal a sărit de pe liceul industrial, l-au găsit mort într-o baltă de sânge. Nu a lăsat nicio scrisoare de adio. Tatăl său era directorul liceului industrial și a cam luat-o razna.

Umbla prin casele tuturor elevilor pe care îi medita și verifica discurile. Dacă găsea Nirvana, începea iadul. Profesorul era înnebunit de o durere care nu i-a trecut niciodată, de atunci a tot așteptat să moară și nu a mai zâmbit niciodată. Era văduv și, cu Pascal murind, s-a rupt ceva în interiorul său, cum se rupe un arc într-o păpușă care nu mai e niciodată întreagă, deși nu știe să spună ce o doare. Doar se întunecă.

Profesorul și-a păstrat în pod zece ani costumul de înmormântare, fiindcă Pascal a fost un copil târziu, iar peste el trecuse deja toată viața. Era ocupat cu ecuațiile lui și meditațiile și nu a fost niciodată atent la ce se întâmpla în jurul lui – nici nu a văzut când oamenii se predau unul după altul, fără rest, zeului-ban.  Diavolul arunca din cer bancnote și oamenii se călcau în picioare ca în teatrul de varietăți din Moscova domnului Bulgakov să apuce o hârtie.

Cred că profesorul și-a petrecut viața urându-l pe Dumnezeu, ceea ce este absurd, fiindcă Dumnezeu, spre deosebire de diavol, n-a existat niciodată.

Acum sunt barman în Paris de două luni, trăiesc fără rădăcini, plutesc prin viață.

Sunt doar un mecanism în drumul unor tineri spre nirvana lor. Le umplu paharele și aștept să îi văd transformându-se și uitând tot ce e de uitat în viețile lor.

Mi s-a povestit că într-o noapte profesorul și-a dat jos costumul de înmormântare din pod, s-a îmbrăcat cu el și a început să umble prin tot orașul vorbind cu fantoma fiului său. L-au înhățat și l-au dus la spitalul de nebuni, unde nu știu ce s-a mai întâmplat cu el.

Eu m-am căsătorit în Belgia cu o femeie grasă cu un libido foarte scăzut, care mă atrage.

Am plecat de acasă trei luni ca să am timp să privesc, notez totul în cap și într-o zi o să-mi spun punctul de vedere. Viața e suma punctelor noastre de vedere. Singura poveste care merită să existe e suma acestor puncte de vedere. Toate celelalte sunt false.

Umplu pahare și câteodată mă trezesc cotropit de invidie. Nu mai am nicio ambiție.

În pauza de prânz mănânc pești și tot mă simt vinovat, chiar dacă știu că e ok să mănânci pești, fiindcă peștii nu au sentimente. Cobain. Pascal. Cobain.

Sunt nopți în care adorm doar pentru a visa că m-am trezit negru și așa, negru, cobor în subteran și priviri ciudate se agață de pielea mea, ce însemnătate poate să aibă și visul acesta? De ce să mă trezesc negru? Alteori visez că am pe birou mai multe perechi de urechi de negru și alături de ele, un antebraț care nu a apucat să putrezească, abia retezat, rareori visez că fac dragoste cu prima mea dragoste, facem dragoste suspendați, dincolo de timp și de spațiu, dincolo de secole întregi, într-o geometrie hiperbolică, și până la noi nimic din zgomotul inutil al lumii nu ajunge și totul încă se simte.

Îmi place să-mi pierd timpul liber prin muzee mici, care nu au nicio capodoperă, privesc tablouri care nu sunt ordinare, dar nu sunt nici capodopere, privesc aceste tablouri din tărâmul de mijloc și mi se face poftă să dresez lupi.

La Paris plouă mult și eu îmi ridic gulerul gabardinei și mi se pare că umblu cocoșat, sub apăsarea unui sac peticit, în care port toate visele și toate clipele fericite, uneori obosesc și îmi dau sacul jos și scot din el amintiri care mi se deșiră între degete, ca un ghem și nu e nimic de care să mă agăț, e doar timpul care cade și căderea aceasta poate fi oprită doar când îți umpli zilele cu ambiții și rate la bănci, dar eu nu vreau nimic din toate acestea, trăiesc blazat și în afara prezentului, n-am cunoscut niciun paradis, am încercat toate meseriile, așa cum îți încerci puterile, m-am culcat cu femei de toate rasele și tot nu l-am putut uita pe Pascal.

Sunt zile în care îmi fac poze la automatele de poze din subteran doar ca să mă privesc și să văd că nu m-am trezit negru.

Umblu dintr-un loc în altul și chiar încerc să nu mă gândesc la nimic, am nevoie să mă liniștesc, mă opresc să beau cafele pe terase pline de oameni care nu mă cunosc și nu-mi spun niciun cuvânt, deși ne zâmbim politicos, cum se cuvine.

Încă mă întreb cum e în nirvana și dacă Pascal, refuzând viața, a avut sau nu a avut dreptate.

Știu că nu e bine să îmi pun asemenea întrebări, ar trebui să îmi umplu odăile cu nimicuri, să cumpăr!, să cumpăr!, și să mănânc mai sănătos, să fac sport și să mă prefac fericit, să alerg la semimaraton și să fac voluntariat pentru oamenii străzii.

Le umplu pahare și nu am niciun rost – sigur lipsa voinței m-a adus aici, lipsa voinței de a face în lume ceva măreț, văd directorași obosiți care se îmbată și își strâng cravatele în pumni, surmenați de ședințe în care trebuie să dea socoteală pentru bunăstarea acționarului.

Acționarii nu vin să bea aici – mi-i imaginez pe acționari pe yacht-uri la Saint-Tropez, cu femei puține la minte și busturi generoase, cu buze enorme, care să sugă din ei toată lipsa lor de sens. Banii lor fac lumea să se învârtă.

Și lumea se învârte, pământul nu se oprește niciodată, când plouă privesc prin geamul cârciumii ploaia și îmi imaginez că așa cade peste noi timpul și ploaia se scurge în canalizări și ajunge în măruntaiele pământului unde e o altă lume, în care poate că trăiesc oameni și mai bogați și iluminați, care și-au făcut acolo palatele, ca să nu mai aibă de-a face cu noi.

Am o boală a imaginației, trec pe lângă protestatari și eu nu mai știu dacă protestează pentru Palestina sau Burma sau Tibet sau Vietnam sau Bulgaria, pentru delfini sau muncitorii din Pakistan. Nu sunt membru în sindicate sau în uniuni, rămân străin și singur și uneori mai frecventez o chinezoaică pe Boulevard de la Chapelle.

Chinezoaica își face treaba fără să se grăbească și asta mi se pare grozav, nu ne spunem nimic și uneori e ca și cum chiar ne-am iubi, sunt unul dintre clienții ei cei mai statornici, asta e sigur, și cred că îmi e recunoscătoare.

Alteori, cred că mă urăște. Îmi imaginez cum arată și clienții care vin în urma mea: actori ratați și electricieni și tineri veniți la studii din provincie. Mi-ar plăcea să închidă ușa în urma mea și să probeze rochii de gală, chiar dacă nu se pregătește să meargă la nicio gală.

Și eu le umplu paharele tinerilor și îi ascult vorbind despre macroeconomie și benzi desenate și îndepărtatul congres american și cuvintele lor trec pe lângă mine fără să lase niciun ecou.

Pascal ar fi putut să plece de acasă, ar fi putut să fugă în Austria, ar fi putut să fie alergat cu câinii lupi de vameșii austrieci, ar fi putut să stea în arest, ar fi putut să fugă în Turcia și să ajungă muncitor cu ziua în furnicarul din Istanbul, ar fi putut să se lase dresat ca un șarpe, să răspundă ordinelor și să zâmbească fals, să-și îndeplinească sarcinile de serviciu sau să urmeze o carieră militară și să moară erou în Irak sau să se căsătorească din iubire cu un tânăr dintr-o insulă exotică sau, dimpotrivă, să găsească dragostea femeilor și să-și crească frumos cele două fiice, să-și plimbe câinele prin parc, alergând vesel pe lângă el, atunci când câinele ar fi avut poftă s-o rupă la fugă.

Mă gândesc la atâtea posibilități, mă gândesc la anii pe care Pascal nu i-a trăit pe pământ, din nebunia acelor zile mi-l amintesc pe părintele Marcel cu brațele deschise, gata să-l îmbrățișeze pe director ca pentru a-i da putere, profesorul a lăsat privirea în jos și părintele Marcel a lăsat și el brațele în jos, ca un Hristos învins care nu mai poate să salveze pe nimeni.

Și tot nu știu cine a avut dreptate, profesorul pierzându-și mințile sau părintele Marcel cu brațele căzute sau eu colindând lumea fără să-mi aflu vreodată locul sau Pascal grăbind deznodământul.

Ăsta e tot adevărul meu: nu știu.