-Cât de departe e Geneva!, se trezi Gherasim rostind.

Și într-adevăr, Geneva era foarte departe, peste două mii de kilometri, dar nu la ei se gândea Gherasim acum. Se gândea că Geneva și Moscova trăiesc în timpuri istorice diferite. La Moscova venise viitorul, așa îi plăcea să creadă și așa își spunea, ca și cum dacă și-ar fi spus-o ar fi fost deodată adevărat.

Gherasim iubea Geneva din trei motive, pe toate le primise în viața sa ca pe minuni: Rousseau, Bernard și Bilili. Rousseau, filosoful, îl învățase să gândească și să se confeseze. Îl venera. Bernard era un om al străzii care îl învățase să supraviețuiască pe stradă fără niciun ban, dar cu demnitatea intactă. Bernard era tot o inimă, așa cum voise Gherasim să îi fie toți prietenii și toți eroii. Iar Bilili era femeia, muziciana de care se îndrăgostise în urmă cu un an și pe care voia să o aducă la Moscova, să vadă și ea minunile lumii de mâine. Bilili cânta la pian, era fiica directorului Conservatorului din Geneva și nu semăna deloc altor femei din viața lui Gherasim.

Bunica sa Nedelea fusese un înger. Avea compasiune pentru făpturile vii, pentru cele trecute la Domnul, pentru toți cei buni și pentru toți cei răi, căci soarele răsărea pentru toți, mama sa, Joița, o moștenise și   Gherasim era încredințat că fusese o sfântă. Se trudise toată viața ca să-l știe bine îmbrăcat și să nu îi fie niciodată foame, iar el fusese un fiu ingrat și fugise în lume, departe de îmbrățișarea ei care îi umplea inima de toată iubirea lumii, dar îl și sufoca. Era de ajuns să se gândească o clipă la aceste două femei că pe obrajii lui Gherasim și începea să strălucească roua unor lacrimi. La fel de iute însă își îndrepta spatele și își atingea vârful nasului cu arătătorul, redevenind un bărbat care nu plânge ca un mucos. Totuși, Gherasim știa că este un sentimental și cel mai adesea nu lupta prea dârz împotriva naturii sale.

Pe lângă Rousseau, cel mai aproape de inimă, Gherasim îl ținea pe Tolstoi. Acest mare continent i-l descoperise Mihail și de atunci Gherasim nu încetase să fie fascinat de conte, îi purtase cărțile cu el pretutindeni, Învierea îl făcuse să înnebunească de fericire într-o noapte la Cairo. Nu e lucru ușor să înnebunești, nici măcar de fericire.

Când publicase textul despre moartea unchiului său, Moartea unchiului Anghel, Criticii văzuseră îl el o încercare a lui Gherasim de a-i da o replică lui Tolstoi la Moartea lui Ivan Ilici. Dar sunt atât de rare cazurile în care criticii nu sunt imbecili, încât Gherasim nici nu băgă de seamă că se observase amănuntul.