Pentru Gherasim, Joița era o adevărată regină necunoscută a timpului acela, viața omului a fost dată pentru totdeauna și a fost dată bine, natura era înțeleaptă și Joița știa asta și Gherasim știa asta, dar iată că omul stricase totul, iar acum totul trebuia reparat.

Dar nu doar aceste femei extraordinare îi marcaseră drumul, ci și bunul Mihail, care luase un vapor către Odessa și nu se mai întorsese niciodată. Era de acum, neîndoielnic, mort, căci îl vizita pe Gherasim la ceasul morților, înspre dimineață, și din el nu rămăsese decât chipul, ochii lui mari, mustața mereu bine îngrijită, ceea ce era surprinzător pentru un vagabond, dar în prima parte a vieții Mihail fusese probabil un nobil, poate chiar un conte, ca Tolstoi, așa că Gherasim nu se lăsa surprins din atâta lucru.

De la Mihail auzise Gherasim pentru prima dată de Seneca, iar de la Seneca îi rămăsese un lucru, pe care Mihail nu contenea să i-l repete:
– Nimic nu e de mirare!

Gherasim totuși continua să se mire, iar în diminețile de după nopțile în care îl vizita Mihail, Gherasim rămânea în picioare și își ținea mâinile ca musulmanii când se roagă la Allah, pentru a aduce totul înapoi, toate cuvintele prietenului său dispărut, pentru a nu pierde nimic.