Gherasim copilărise în multe case în portul de la Dunăre, mereu erau pe fugă dintr-un cartier în altul și toate erau străjuite de păduri de scaieți, erau case năpădite de buruieni, care stăteau să cadă, dar nu cădeau, fiindcă Joița își proptea toată forța să le țină drepte, se prăbușeau abia după ce plecau acești chiriași ciudați, care se opuneau mersului firesc al sărăciei: să aducă mizeria, desfrâul și deznădejdea. Ducă-se cu boarfele lor, mereu curate, ducă-se, căci nu erau împuțiți, cum se cuvenea să devii când trăiai în mahala, ducă-se!

Gherasim își amintea bine chipurile oamenilor și nu le uitase niciunuia numele, un om nu e om până nu are un nume al lui, în rest, memoria îi era mai degrabă slabă. Iată-l și pe el: era un copil mărunt, uscat, dar cu spatele drept, Joița, deși credea în bunul Dumnezeu, nu credea și că bătaia era ruptă din rai, așa că umbla cu obrajii fără vânătăi și cu ochii fără lacrimi. Treaba asta îi dădea o ținută impunătoare, cu care era prea bună la inimă ca să se mândrească. Îi detesta pe fuduli, iar mahalalele erau pline și de ei, cum erau de ploșnițe.
Lui Gherasim îi izbucni în nări mirosul copilăriei sale pe ulițele orașului-port: miros de varză acră, bălegar și moarte. Mirosurile acestea aveau o putere. Îl luau de mână și, când avea curaj, căci nici măcar el nu îndrăznea întotdeauna, mergea cu ele. Spitalele miroseau a amoniac, cimitirele a oase putrezite, iar beciul lui Ghiță mirosea a muncă de ocnaș. Ar fi fost frumos să simtă în aer aroma unei capodopere, dar simțea doar durerile facerii. Se îndreptă de șale, își înjură soarta și în sfârșit ieși să ia aer.

Aer! Parisul! În Paris nobilii începuseră a dispărea și în locul lor apăruseră domnii la costume de haine, cocoanele mereu gătite, târgoveții, micii meseriași, copiii fără căpătâi, în hainele lor zdrențuroase, alungați cum sunt câinii, de bastoanele boiernașilor și de cele ale forțelor de ordine.