Nu mai urmăream de mulți ani actualitatea politică, așa că nu l-am recunoscut imediat, deși ar fi trebuit. Noul ministru al Muncii: Alexe Stănescu. El era.

Purta ochelari cu o lentilă neagră, în spatele ei era ochiul mort. Ochiul pe care îl orbisem cu săgeata mea cu treizeci de ani în urmă.

Eram în sala de așteptare de la cabinetul medicului cardiolog Olănescu și mă gândeam dacă îmi va pune sau nu un Holter, nu de noul guvern îmi ardea mie, eram de multă vreme lămurit cu toți, dracu’ să-i pieptene de securiști împuțiți.

Abia pe patul rece din cabinetul doctorului, în timp ce aparate complicate căutau să-mi găsească maladiile, m-a lovit amănuntul: el era! Alexe Stănescu. Colegul meu de școală primară și, mai târziu, de școală generală.

Nu se întâmplase mare lucru la noi în oraș la revoluție, dar după aceea au venit peste noi tot felul de nenorociri.

Prima mare nenorocire l-a avut în prim-plan chiar pe Alexe Stănescu. Și pe fratele său mai mic, cu un an sau doi, Marius Stănescu.
Mergeau către Ploiești cu un microbuz, găsiseră o cale să intre la un film pe care toți voiam să-l vedem, dar nu se putea la noi în oraș, la Cinema Luceafărul. Acolo, la intrare, domnea un cerber: tovarășa Iordache. Degeaba căzuse dictatorul, tovarășa rămăsese tovarășă. Copiii nu treceau. Filmul acela era Basic Instinct.

Se povestea că se putea vedea în el nici mai mult, nici mai puțin decât o pizdă sublimă. Nu aș putea spune, nu l-am văzut nici până în ziua de azi. Din cauza necazului cu Stăneștii.

Se știe că au ajuns la Ploiești, dar mai departe povestea a intrat într-o ceață.

Versiunea cea mai probabilă era că ajunși în oraș au fost acostați de o doamnă care părea inofensivă. Viorica Manolescu-sau-nu-mai-știu-cum.

I-am ținut minte doar prenumele. Aceasta a făcut ce a făcut, dar i-a sechestrat pe cei doi frați, care aveau paisprezece, respective doisprezece sau treisprezece ani.

I-a dus într-un apartament din cartierul Vest, iar acolo două săptămâni încheiate i-a abuzat sexual în moduri în care nici măcar gazetele anilor aceia, altfel curajoase până la obscenitate și mult dincolo de ea, nu au îndrăznit să povestească.

Marius a murit în chinurile acelea. Viorica-și-nu-mai-țin-minte-cum l-a lăsat pe Alexe drogat, cu ce oare?!
A mai lăsat și ușa descuiată, de ce oare?, și s-a făcut nevăzută, reușind să fugă din țară, cum oare?!

A fost prinsă șaisprezece luni mai târziu la Viena, unde își dusese nebunia și mai departe.

Am citit că a fost prinsă cu frigiderul plin de carne de copil. Trecuse la canibalism, nu mai era doar o prădătoare sexuală. Țin minte și numele ei vienez: Corinna. Sau poate că exagera presa și nu era vinovată și de canibalism.

Când a revenit la școală în trimestrul al treilea, orfan de fratele său mai mic, Alexe nu mai era același. Eram, totuși, prietenul său cel mai apropiat, așa că a fost firesc să mă roage pe mine.

– Nu mai pot să văd!, mi-a spus, nu mai pot, trebuie să-mi scot ochii!

 

Bineînțeles că i-am zis că e o nebunie, mă, nebunule, ce ai, mă?!, dar Alexe a insistat:

-Măcar unul! Dacă o să am doar un ochi, o să mă gândesc la asta, nu o să-mi mai amintesc tot ce s-a întâmplat.

Așa că am fost în pădure, cu arcul meu și cu săgețile mele, am țintit și i-am stins lumina ochiului său stâng. Era albastru și așa a murit.

Am fugit acasă, niciodată n-am alergat mai repede ca atunci. Eram îngrozit că Alexe mă va pâri.

Dar Alexe n-a spus nimănui ce s-a întâmplat. A pretins că nu știe cine a tras cu săgeata aceea, iar norocul meu e că era o săgeată oarecare făcută dintr-un stejar din pădure, uimitor de ascuțită. Nimeni n-a știut.

Cu Alexe n-am mai vorbit niciodată. A intrat pe mâna medicilor, iar taică-su a făcut tot ce a putut să-i repare vederea, știu că l-au dus și în Turcia să-i pună acolo alt ochi. Nu s-a mai întors la noi în clasă. Am uitat de el.

Dar nu am uitat imediat. Trei luni sau poate că au fost patru luni n-am reușit să dorm. Ajunsesem o umbră.

E năucitor să nu poți să dormi o noapte, două, trei, eu ajunsesem la nouăzeci sau poate că erau o sută douăzeci de nopți nedormite. După o vreme nici nu mai contează.

Mama, neînțelegând de ce mă sting, m-a dus totuși la un somnolog, nici nu auzisem cuvântul acesta, nici nu știam că așa ceva există pe lume, cu atât mai puțin în țara noastră și în județul nostru de munte.

Somnologul a zis că e de la un șoc, mi-a dat niște pastile, le-am luat și am adormit.

În prima zi am dormit optsprezece ore, apoi am dormit douăsprezece ore, din a treia zi deja dormeam opt ore. De atunci n-am mai avut niciodată problema asta.

În nopțile acelea albe se făcea că eram în cimitir, la mormântul lui Marius, eram cu Alexe, el era orb, cum îl lăsasem chiar eu, în locul ochiului său albastru era o gaură, ca o groapă.

Alexe nu spunea nimic, dar gaura aceea ca o groapă mă chema către ea.

Stăteam amândoi în picioare la mormântul lui Marius și ne înclinam înainte și înapoi ca niște evrei la Zidul Plângerii.

Până la urmă, întotdeauna Alexe se arunca în țărână și începea să sape către adâncul pământului căutându-și fratele.

Visul acesta, care nu era tocmai un vis pentru că nu-l visam, ci mi se părea că se întâmplă aievea, m-a însoțit în fiecare noapte.

De cum am luat pastilele acelea, al căror nume de multă vreme nu-l mai știu, a dispărut și el.

Douăzeci de ani mai târziu m-am întâlnit din întâmplare în capitală cu Nedelcu Marian, care fusese chiar colegul său de bancă (eu stăteam cu Vrăbioiu Daniel), dar nu se aveau atât de bine.

Țin minte că eram la coadă la mici la Obor. Era vară, purtam pantaloni scurți, el la fel, și m-am mirat că are picioarele perfect epilate. Avea o cămașă cadrilată, roșie. Țin minte toate lucrurile astea lipsite de importanță, e felul meu de a fi. Dar roșul acela chiar era strident. Îmi ardea privirea.

-O, ce faci, coane?! Bă, chiar ai auzit de Alexe-Chioru’? Sunt eu, Marian, mă, ce te uiți așa?!

-Salut, coane, am zis, vorbind întocmai cum vorbeam noi acum treizeci de ani, te știu eu pe tine, Mariane, ce ziceai că e cu Alexe?

-Bă, fii atent, cică trebuia să se însoare, dar l-a lăsat femeia chiar în ziua nunții și a fugit în Singapore. Ca să nu-și piardă mințile, a intrat în politică. Am auzit că a făcut Dreptul și e nu știu ce mare specialist în Drept nu mai știu de care, Constituțional sau Civil sau pizda mă-sii.

-I-auzi!

-Da, mă, Alexe al nostru. Săracul chior…

Și de atunci, nimic.

După ce au dispărut în timp ce mergeau la filmul Basic Instinct, lucru pe care l-am aflat chiar de la Alexe mai târziu, au apărut ziarele.

Părinții Stăneștilor erau divorțați. Taică-su era ceva avocat. Maică-sa nu-și revenise din despărțire și era cu mințile pe jumătate rătăcite. Lucra la Telefoane în Uzină. Copiii stăteau cu doamna Stănescu, era normal.

Și au venit ziarele, ziceam. Au publicat poze cu Marius și Alexe în blugii lor aduși de la turci și cu șepci pe cap. Le țin minte ca și cum le-aș avea în fața ochilor: erau verzi. Probabil le cumpărase avocatul de pe la București.

Apoi au început să publice poze tot mai mari cu ei, pe câte trei coloane – i-ați văzut cumva pe acești doi băieți nevinovați? Au plecat de acasă către Ploiești – asta reușiseră deja să afle anchetatorii din ce povestise Marius unui vecin de la bloc- și nu s-au mai întors.

După ce mezinul a fost găsit mort, iar Alexe violat și drogat, ziarele au înnebunit de plăcere, fără să spună chiar tot, poate pentru că nici nu știau tot.

Oricum, o vreme au continuat să sape în viața lor profitând și de mințile tot mai rătăcite ale mamei băieților.

Avocatul și-a și ieșit din fire și a alergat cu un lanț de bicicletă un reporter, a ajuns și el pe prima pagină: Așa educație le-a dat această brută! Așa au scris atunci nemernicii.

Până la urmă, s-a întâmplat că la Mizil a apărut o epidemie de HIV, virusul care dă SIDA, și n-a mai fost nimeni interesat de cazul fraților Stănescu. Pentru ziare, epidemia aceea îngrozitoare a fost o explozie de lumină.

Doamna Stănescu, căci își păstrase numele în ciuda divorțului, a primit, în semn de consolare pentru moartea mezinului său, un aspirator de la o firmă de aspiratoare, care a găsit de cuviință să-și facă reclamă în marginea tragediei cu sloganul: Să facem o lume mai curată pentru copiii noștri!

Apoi eu i-am scos ochiul lui Alexe, și n-am mai știut de ei. Stănescu tatăl a preluat controlul familiei, mama cred că a fost internată într-un ospiciu, iar Alexe cine știe ce viață a dus mai departe.

Poate că era adevărat că a fost student la Drept, poate că era adevărat că a fost părăsit chiar în ziua nunții.

Cu siguranță era adevărat că a intrat în politică, în cel mai hulit partid din tranziție: Partidul Social Democrat, care nu era nici social, nici democrat.

Probabil că trauma de acum treizeci de ani i-a folosit în carieră, uite unde a ajuns copilul care a fost abuzat și al cărui frate a fost ucis de o femeie nebună, cine știe ce politici publice o fi zis el că face.

La toate astea mă gândeam în timp ce doctorul Olănescu îmi privea EKG-ul și dădea din cap ca și cum nimic bun nu ar mai fi putut urma pentru mine.

N-am întrebat dacă trebuia să-mi pună Holterul sau era chiar mai grav, n-am întrebat nimic.

M-am gândit pentru o clipă la aspiratorul primit de doamna Stănescu și am încercat să-mi amintesc oare cum se numea firma aceea care a profitat așa de tragedie.

Apoi, tot fără să aflu cât de bolnavă era inima mea, m-am gândit, nu știu de ce, la Sandra.

O cunoscusem prin 2012, a trecut mult de atunci. Și nu reușeam să-mi amintesc exact cum anume am cunoscut-o, dar reușeam să-mi amintesc foarte bine că am ajuns la ea acasă de la prima întâlnire și că acolo și-a făcut cu mine toate poftele. Și eu cu ea.

Am ieșit împreună câteva săptămâni, poate o lună, până când mi-a spus că ea merge și la orgii și să vin și eu la o partuză care urma să se țină acasă la un cunoscut profesor universitar de la Litere. Am refuzat și n-am vrut să o mai văd niciodată.

Avea ochii negri, își purta părul strâns într-o coadă de cal, era foarte subțire și, la drept vorbind, părea bolnavă de o boală incurabilă.

Știu că mi-a trecut prin cap că poate are SIDA și ce înseamnă asta pentru mine.

Am și întrebat-o dacă a fost vreodată la Mizil, ea a răspuns că nu, de ce, ce am, sunt nebun la cap?!, și asta a fost.

Era ceva în ochii ăia ai ei, un fel de poftă  bolnavă de aventuri erotice împinse la extrem.

Și abia acum înțeleg: avea aceeași privire ca femeia care i-a chinuit pe Stănești: Viorica Manolescu-sau-nu-mai-știu-cum-Corinna.

Și asta n-ar fi nimic, dacă nu aș fi văzut în această dimineață exact aceeași strălucire de iad în ochii fiicei mele adolescente, care mi-a cerut bani să meargă la un film al cărui titlu l-am uitat pe loc.

– Sunteți bine?!

Vocea docotorului Olănescu a sunat ca și cum ar fi venit din altă lume sau măcar din alt timp.

-Nu știu, doctore, dumneata să-mi spui, sunt bine?!

Doctorul Olănescu și-a fixat ochelarii cu un gest comun, și-a dres glasul și a tăcut un minut infinit înainte să-mi răspundă.

Deodată, o lentilă i s-a făcut fumurie și dincolo de ea am putut să văd chiar ochiul orb al lui Alexe și golul acela ca o groapă – și am vrut să țip, dar n-am putut să țip și am rămas mut privind cu groază abisul acela fără sfârșit.