Nimeni altul decât Jürgen Klinsmann pătrunde vijelios în careu, preia pe piept o pasă magistrală dată de Lothar Matthäus și șutează spectaculos. Ce execuție! Ce execuție magnifică!

Un voleu devastator, doamnelor și domnilor, iar mingea făcută din ciorapii mamei lui Borileanu Mircea prinde o nebănuită viteză, se duce, se duce, se duce, mingea aceea se duce ca o ghiulea, lovește, lovește peștele de sticlă în ochi, peștele se dezechilibrează, peștele se prăbușește, peștele cade și în căderea aceea viața lui Borileanu Mircea se face țăndări.

Era un copil grăsuț, nu îndeajuns de gras încât să fie Grasul. Fiecare clasă avea pe atunci, în vara lui 1990, un singur gras. Iar la ei în clasă poziția era ocupată de Stanciu Daniel, care ar fi fost, chiar și după standardele lumii de peste treizeci de ani, enorm. Așadar, el, Borileanu Mircea, era doar Grăsuțul.

Lacrimi sunt acum în ochii Grăsuțului, iar în inima sa se zbate frica. Frica e un animal ciudat, dar Grăsuțul nu are timp să mediteze la ce anume este frica și ce face ea dintr-un om, cu atât mai mult dintr-un copil grăsuț, fiindcă, dându-și lacrimile la o parte, vede că mai sunt doar două ore și părinții săi se vor întoarce de la fabrică.

Drumul lor va fi lung, vor veni tocmai din Șantierul II, așa că poate are chiar două ore și jumătate până când va intra pe ușă mama sa. Tatăl său neîndoielnic va opri la restaurantul Căprioara, pentru un păhărel.

Dacă ar fi venit tatăl primul acasă, poate că ar fi reușit să-l înduplece, așa cum l-a înduplecat când și-a pierdut carnetul cu note proaste. Tatăl, fiind tată, ar fi zis:

• E copil, femeie, lasă-l, ce vrei, să nu spargă nimic?! Ia uite, domnule…

Dar cu maică-sa era altă poveste. Avea toate motivele să creadă că durerea pierderii peștelui o va zdrobi sufletește, iar când era zdrobită sufletește mama sa avea tendința să se răzbune. Era bine să nu îi stai în cale în clipele acelea.

Dar unde să se ascundă? Să se ducă în beci? Să fugă în pădure? Să se urce pe bloc și să sară de acolo? Mircea strânse rămășițele peștelui în speranța că vreun lipici va putea face minunea și peștele ar mai putea fi salvat, dar bibeloul era ruinat. O înțelese repede.

Și uite că sărmanul Mircea nici n-a apucat să se bucure de golul pe care îl marcase cu atâta stil, ca un viitor campion mondial. Păcat…

Ceva trebuia totuși făcut, așa că Grăsuțului i se aprinse becul acestei idei: va merge la vecinii de la parter, tovarășul Marian și tovarășa Mariana.

Venise revoluția, îl omorâseră pe dictator, o omorâseră chiar și pe dictatoare, dar tovarășii aceștia tot nu voiau să devină domn și doamnă, nu le trebuia lor. Erau oameni cumsecade, nu aveau copii, ceea ce era cu totul curios în orașul lor, iar Mircea era mereu binevenit la ei în casă.

Tovarășa Mariana îl servea mereu cu dulceață și un pahar cu apă rece, care îi umplea inima de recunoștință, de bucurie și poate chiar de dragoste. Era încă tânără tovarășa Mariana și ea nu avea crizele de furie ale mamei sale. I-ar fi plăcut să fie fiul tovarășei Mariana.

În mintea lui Mircea încolțise gândul că ar putea într-un moment în care tovarășii l-ar lăsa singuri în sufragerie să sustragă peștele tovarășilor și să-l înlocuiască pe cel mort în timpul legendarului său gol. Era convins că ar fi reușit.

I-ar fi păcălit că îi e foarte foame, ar fi cerșit o dulceață, tovarășii s-ar fi bucurat de compania sa, apoi el ar fi găsit prilejul în care tovarășul Marian s-ar fi dus la baie și tovarășa Mariana să lase ceva în bucătărie, da, el ar fi găsit momentul potrivit să ia peștele și să-l bage în ghiozdan. Erau ultimele zile de școală, n-ar fi fost absurd să aibă la el ghiozdanul.

Și într-adevăr a reușit. Pentru prima dată în viața lui Borileanu Mircea s-a dedat unui furt, ba chiar de la oameni care îl îndrăgeau și care aveau grijă de ei. Dar frica era mai puternică. Noul pește era exact la fel ca vechiul pește.

Rămășițele pământești ale acestuia din urmă le-a strâns într-o pungă pe care a avut grijă să o ducă deîndată în pădure, pădure care începea chiar după ce se isprăvea blocul lor. Și a reușit toate acestea repede, repede, până să vină acasă maică-sa.

Mai erau doar treisprezece minute. Ceasul cu cuc nu mințea. Mai erau treisprezece minute când în inima Grăsuțului a răsărit remușcarea.

Nu putea să le facă tovarășilor așa ceva. Nu îi putea lăsa fără peștele de pe televizor. Sigur i-au remarcat deja dispariția. Ce suflet să aibă în el încât să… Nu, trebuie să le ducă peștele înapoi!

Da, să le ducă peștele înapoi și să îndure pedeapsa pe care avea să o primească de la maică-sa, să se învețe minte și să fie Klinsmann doar pe afară, în jurul blocului, în pădure, nu în casă, unde atâtea se pot sparge!

Borileanu Mircea a luat atunci peștele cel nou, a coborât cu mare grijă scările, a sunat la ușă, a ieșit tovarășa Mariana, i-a întins peștele, i-a spus “Îmi pare rău, am spart peștele nostru și l-am luat pe al dumneavoastră, îmi pare rău”.

Avea lacrimi și muci micul Mircea, iar tovarășa Mariana i-a spus atunci, ca o mamă: “Știu că l-ai luat, am auzit când a căzut al vostru de pe televizor, s-a cutremurat tavanul, cred că ai marcat un gol extraordinar! Ține-l tu, mie oricum nu îmi place, e foarte urât, nu crezi?”. Și l-a luat în brațe pe copil.

Borileanu Mircea s-a lăsat îmbrățișat, dar doar pentru o foarte scurtă clipă. A mulțumit zgomotos, a zbughit-o pe scări, căci o simțea deja venind ca pe zmeii din povești pe maică-sa și n-ar fi vrut să o vadă cu o falcă în cer și cu una în pământ. A așezat peștele pe televizor și s-a prefăcut că începe o temă la aritmetică.

Maică-sa a intrat pe ușă cum intra în fiecare zi, cu aceleași mișcări repezite, l-a întrebat din hol dacă a mâncat, el a spus că l-a invitat tovarășa Mariana la dulceață, maică-sa a zis că bine și l-a întrebat dacă mai vrea ceva, el a spus că nu mai vrea nimic, apoi ea a traversat holul, s-a dus la baie și s-a spălat pe mâini, a intrat în sufragerie și l-a văzut într-un colț, aparent făcându-și temele la măsuța pliabilă, i-a zâmbit, era calmă și lui Borileanu Mircea i s-a părut că e foarte frumoasă, cum i se părea mereu când era calmă.

• Tac-tu ăla n-a ajuns acasă, nu?

Borileanu Mircea a zis că nu, taică-su nu ajunsese și știa deja ce va spune maică-sa mai departe:
– Lasă, că vede el când ajunge!

Era unul dintre momentele acelea în care ar fi fost frumos ca ea să îi spună te iubesc sau alte cuvinte din acestea, care se mai spuneau în filmele americane, dar ea nu îi spunea niciodată așa ceva și nici el ei. Iar tatăl său vedea el când ajungea acasă.

Cu un etaj mai jos, tovarășul Marian și tovarășa Mariana se uitau pe geam către uzina mecanică, stătea să plouă, nu mai plouase de mult, era vară, dar pădurea trăgea la ploaie, și oricum lasă, că era bună o ploaie, se mai răcorea pământul.

Și deodată Borileanu Mircea și-a amintit că n-a scos ciorapii maică-sii din mingea aceea improvizată și blestemată și că dacă o să bage de seamă ploaia de vară o să devină o furtună, dar ea era obosită, așa că s-a dus la bucătărie să-și pună sifon, vrea și el un sifon? Nu voia și el.

Mingea o ascunsese într-un dulap din dormitor, așa că s-a dus în dormitor și a închis ușa. Toate erau cum fuseseră întotdeauna. Marele pat în stânga, dulapul care ducea până aproape de tavan înspre balcon și pe dulap mai era și un geamantan gigantic, roșu, despre care se povestea că tatăl lui Mircea l-a avut în armată, dar el nu credea, fiindcă era mult prea mare chiar și pentru un ostaș.

Închizând ușa, Borileanu Mircea s-a sprijinit cu spatele de ea, s-a lăsat pe vine, și-a amintit cum a intrat în careul imaginar, a pătruns vijelios, avea o coamă de leu, întocmai ca acel Klinsmann, căci amândoi erau blonzi, da, da, a primit pasa aceea aia magistrală de la Lother Matthäus, iar voleul său, splendidul său voleu s-a dus direct în  vinclu, dar tribunele n-au exultat, în schimb a căzut peștele…

Curățase bine de cioburi toată sufrageria, ferească Dumnezeu, te puteai înțepa într-un ciob, îți intra în picior, făceai infecție și mureai – și era bine să fii mort?! Că nu era bine să fii mort, mai bine era să fii atent.

Și în mintea lui Borileanu Mircea răsuna vocea comentatorului Țopescu, ce după-amiază, doamnelor și domnilor, ce după-amiază!, și nu se știe de ce în timp ce se lăsa pe vine și retrăia golul care îi ucisese bibeloul-pește Borileanu Mircea a simțit cum de undeva ca din ceruri îi cade pe obraz o lacrimă.