tu, care știai să aduci primăvara și alte minuni
erai neobișnuit de înaltă și de palidă
nu zâmbeai niciodată, purtai pălării ieșite din modă
și chipul tău era de ceară, așa că ți-am spus Meiko Kaji
și te-am iubit ca Gabo pe Tachia la Paris în 1956 și 1957
fără speranță și pentru totdeauna
și abia în coșciug chipul tău prinsese culoare
și erai frumoasă așa moartă, albastrul ochilor tăi deschiși înviase
unde ești, Meiko Kaji, unde ești, să-ți spun uite:
fiul nostru pe cruce
aceasta este sângele lui, să bem
acesta este trupul lui, să mâncăm
acum nimeni nu mai aduce primăvara, Meiko Kaji
și nici minuni nu mai sunt
și eternitatea de mult a trecut
la revoluție oricine ținea o cameră de luat vederi în mână
lua cu ea vederi, o ținea către ceilalți, niciunul nu s-a gândit
să o întoarcă spre sine, ca și cum ceilalți încă existau
și strada își avea rostul ei, și istoria întreagă
acum, fiecare își întoarce camera către sine
și nimeni nu mai vede nimic
a trecut secolul XX, Meiko Kaji
și te-au îngropat după datină
și nimeni nu mai știe că și noi am fost tineri și fericiți,

ca Gabo și Tachia, la Paris
înainte de tragedie, de avort
de urma sângelui ei pe zăpadă
de despărțire și de o viață împlinită
până la adânci bătrâneți