Lui Gorbaciov trebuia, de fapt, să-i spunem Fetița, căci era o cățea, toate cățelele noastre se numeau Fetița, iar cățelele celor de la scara B se numeau Lassie, atât îi ducea pe ei capul, e cățea, dar o să ne prefacem, în poezie, la fel ca în viață, că e câine, căci, uite, Gorbaciov pățise și un accident, n-am aflat niciodată ce pățise, dar avea chelie, nu se mai văzuseră câini cu chelie, nici cățele, desigur, și nu doar că avea chelie, mai avea Gorbaciov și o pată pe chelia aceea, era o pată ciudată, care parcă se făcea tot mai mare, iarna ne băteam cu bulgări de zăpadă, dădeam la țintă, care îi dă lui Gorbaciov fix în pată, atât ne ducea pe noi capul, era ciudat Gorbaciov, nu fugea, stătea să îi dăm cu bulgări în cap și parcă râdea, dar nici măcar aici nu începe poemul, căci vedeți dumneavoastră nu se știe cum a căzut Gorbaciov din cer, minunea minunilor, fix la jumătate, între noi și scara B, al cui să fie Gorbaciov, noi ziceam că e al nostru, ei ziceau că e al lor, era prin ’91, noi, copiii, eram toți lighioane, sălbatici, mai existau pe atunci pădurea și cerul, toți îi ziceam așa, Gorbaciov, și nu mai știu cine i-a dat să bea și suc de la dozator, kiwi și fructe de pădure, și a murit Gorbaciov și l-am pus pe o pătură, așa mort cum era, și l-am plimbat de la scara A la scara B și înapoi, căci nici atunci, în ceasul îngropării sale, n-am știut al cui era Gorbaciov și unde se cade să-l băgăm în groapă, până la urmă am făcut pace și l-am dus dincolo de calea ferată, departe și de noi și de scara B, n-am mai văzut câini cu chelie, nici cățele, desigur, toate s-au dus de mult dracului, n-am mai văzut câini, nici cățele, desigur, care să râdă la om, nu mai sunt nici măcar dozatoare, Gorbaciov cel adevărat mai trăiește, dar nu mult, trebuie să moară, nici despre el nu se poate spune că mai există altfel decât în amintiri, noroc de poemul acesta, într-o iarnă l-am nimerit pe Gorbaciov al nostru de două ori fix în pată și mi s-a făcut rușine, nu ți-e mă, rușine, urla și o babă cu capul băgat într-o căciulă de nurcă, capul ei gol de vise și plin de ranchiună, adevărul, cum v-am spus, e că îmi cam era, ba da, tanti, dar ce să facem, dacă așa sunt vremurile, nu știam pe atunci alte cuvinte, de aceea uneori murmuram, alteori urlam și când eram fericiți chiuiam, eram toți lighioane, sălbatici, să ne ierți, Gorbaciov, ai căzut din cer pe pământ, în iad, ai murit nevinovat și nimeni nu mai trece pe la tine, pe la groapă, măcar atât