Povestea cu Recorder

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Fiecare are o altă poveste despre început. Pentru mine, povestea e așa. Cred că a început prin anul 2003, când l-am remarcat pe Delcea. Bine, nu chiar pe Delcea, fiindcă, și pe atunci, știa să se vadă nevăzut. I-am remarcat scrisul.

Eram colegi la facultate, la științe politice, și făcuse un referat despre cruciade, mă rog. O lucrare pentru care de altfel presupun că a luat nota trei sau poate patru, nu mai știu. Știu altceva: că am văzut de la prima frază. Prima frază era asta: era în jurul anului 1000 și oamenii nu mai știau ce să creadă despre Dumnezeu și lume. Asta era o poezie, de fapt, iar autorul ei era un poet. Știu să recunosc unul când îl văd. L-am ținut minte pe Delcea.

Apoi cred că ne-am înhăitat ca să mai ieșim pe la Motoare, ne-am îndrăgostit de aceleași fete, am cântat la karaoke, am strâns câteva amintiri. Delcea vindea covoare, mochete, lucruri de genul ăsta. Alerga prin oraș cu o Dacie papuc și era bun la treaba asta, cred, fiindcă într-o vară l-au trimis la Cluj și acolo a fost Leul Ardealului. Avea bani și cheltuia. Prima dată când am văzut un video făcut de Delcea cred că apărea în el fotbalistul german Ballack, după ce pierduse o cupă mondială. Avea apetit pentru tristețe. Așa a început.

Eu am avut de la opt ani un singur vis: să fiu ziarist de presă scrisă, mai exact cronicar sportiv. Nimic altceva nu m-a interesat. Puteai să mă pui să fiu pompier, fizician, judecător, orice. Nu mă interesa decât treaba asta. Mi se trăgea de când am citit prima dată un articol scris de Radu Cosașu în Fotbal plus.

Și în decembrie 2005 mi s-a împlinit. Am câștigat un concurs (Premiile Ioan Chirilă) și am ajuns ziarist la Evenimentul zilei. Peste vreo șase luni, în aceeași zi, Cristi Delcea și Mihai Voinea intrau și ei în meseria de cronicari sportivi, la Sport Total. Au lucrat împreună de atunci. Voinicul avea o poveste cu un băiat care a adus un ziar în care a citit un anunț și… Așa a fost norocul lui. Delcea era pasionat, era rapidist, jucase fotbal în adolescență, fundaș central. Poate că a contat și ce îi povesteam eu de prin redacția Evenimentului zilei, unde mă nimerisem. Eu aveam douăzeci și doi de ani, el avea douăzeci și unu de ani.

Apoi am prins un pic de cheag în redacție la EVZ și probabil că măcar un an de zile m-am rugat de Delcea să vină la ziarul ăsta, era mai mare, era mai greu. Îmi zicea că nu e pregătit, că are prietenii lui la Sport Total, nu voia să vină.

Într-o iarnă l-am așteptat vreo două ore în față la Bucur Obor, era vorba că, gata, vine și mergem împreună la conducerea de atunci a ziarului (redactor șef era Răzvan Ionescu). Insistasem să spun că am un prieten care scrie grozav. N-a venit, mi-a dat tristețe. Eu am un fel de adhd, ceva de genul, nu cred că am așteptat în viața mea zece oameni, pun preț pe punctualitate. Pe Cristi l-am așteptat, fiindcă nu uitasem: era în jurul anului 1000 și oamenii nu mai știau ce să creadă despre Dumnezeu și lume.

În cele din urmă, în decembrie 2007 am avut o scurtă colaborare la o carte retrospectivă despre primii cincisprezece ani de EVZ. Am stat prin arhive o lună și am scris-o și Cristian m-a ajutat mult. Atunci am aflat noi cu adevărat ce e harfa. El făcea niște poze foarte bune, eu nu aveam răbdare. Nici acum n-am.

Pe Mihai l-am cunoscut la un meci România-Albania, ultimul jucat pe Lia Manoliu. Mi-a plăcut, deși probabil că eram gelos pe prietenia sa specială cu Cristian. Era firesc să vină și el la EVZ. Eu am plecat de la Sport, după Jocurile Olimpice de Vară de la Beijing, unde muncisem ca un câine. Voiam să fac altceva la ziar și Răzvan Ionescu mi-a dat șansa asta, mi-o dăduse încă dinainte de Beijing, de fapt. Probabil că nu mai știe, dar am adus doi băieți: unul e acum doctor în științe politice pe la Viena, celălalt e Vlad Stoicescu.

Am lucrat cu Vlad și anul 2009 a fost cel mai frumos din viața mea profesională, poate și a lui. Făceam tot ce ne trecea prin cap, interviuri cu supraviețuitori din lagăre, din gulag, de la Auschwitz. E posibil ca la sfârșitul lui august 2009 să fi fost cu adevărat fericiți. Eram pe la Bonn, făcusem un interviu cu un colonel german, colonelul Zank, care luptase pe front din prima zi. Știam că avem un articol bun, despre care se va vorbi, și nu doar în România. Vorbind strict pentru mine, cum ar zice Joan Baez, amândoi am fi putut muri atunci și acolo. Chiar eram fericiți.

Între timp, se întâmplase ceva: venise criza financiară și au fost dați afară mulți oameni de la EVZ. Printre ei, și Voinicul. I-au dat câteva salarii compensatorii și l-au trimis acasă, iar el s-a dus la el la Nehoiu, și a început o mică afacere.

Noi, în redacție, am făcut o jalbă-n proțap la direcțiune să-l aducă pe Voinicul înapoi. Apucase să mă cunoască un director din instituție, om cu funcție importantă. M-a chemat în birou la el și m-a întrebat: e chiar așa bun băiatul ăsta și nu se poate fără el? I-am spus ce credeam atunci și ce cred și acum: el și Cristi Delcea sunt cei mai buni tineri ziariști din România, doar că nu se știe încă.

Cred că toți ziariștii care au fost întrebați atunci de soarta lui au vorbit la superlativ de Mihai. Voinicul e mai arțăgos, dar era corect și scria bine-bine. Avea un blog cu întâmplări de la Nehoiu, erau extraordinare toate. A doua sau poate că a treia zi l-au chemat înapoi pe Voinic, a rămas și cu salariile compensatorii.

Între timp, mă chinuiam să îmi pun pe picioare cealaltă echipă cu Vlad și viitorul doctor în științe politice de la Viena, care de altfel ne-a abandonat în plin reportaj pe strada Invalid Ion Suliga, prin Colentina, și a plecat să învețe carte. Bine a făcut, jurnalismul e cea mai frumoasă meserie din lume, dar destinul său era să ajungă cărturar.

Când nu le dădea băieților banii conducerea, mai intram în birou peste Ionescu, îmi dădeam demisia demonstrativ, mai înjuram. Nu o dată am fost gata de bătaie în parcare cu vreun nemernic care nu ne dădea spațiu editorial sau voia să ne schimbe vreun titlu. Un lucru știu sigur: noi am crescut într-o cultură a libertății totale și nu ne-a fost dată întotdeauna, a trebuit să luptăm pentru ea, fiindcă nu puteam lucra fără ea.

De noi avea grijă domnul Alin Paicu, un om căruia îi datorăm foarte mult. Numele său poate nu vă este cunoscut. Dar eu cred că și domnul Paicu a pus acolo o cărămidă la formarea ziariștilor care am devenit. Să trăiți, domnule Paicu!

În noiembrie 2009 am plecat la Adevărul, la EVZ nu mai era frumos. Cartianu m-a pus șef peste reporterii speciali și mi-a dat mână liberă să îmi fac fix ce echipă vreau. Primii aleși au fost Delcea și Voinea. Am suferit ca un câine că n-a vrut și Vlad Stoicescu să vină cu noi. Cred că am fi făcut o treabă extraordinară. Ceva s-a rupt atunci, n-am mai fost niciodată fericit ca în august 2009, la Bonn, deși am mai scris zeci de articole împreună și nu puține foarte bune.

Aveam douăzeci și șase de ani și prima greșeală pe care era să o fac și care ar fi dus la un altfel de Recorder azi: era să îl dau afară pe Laurică Ungureanu, un copil de douăzeci de ani pe care îl găsisem în departament. Nu știam management, mă gândeam că e ca la fotbal, vine un antrenor nou și își aduce jucătorii preferați, nu e nimeni de vină, asta e. Oameni mai vechi decât mine în meserie mi-au zis: nu da afară pe nimeni, vezi ce potențial are întâi, ești tâmpit?, poate că e un supertalent! Încercam să nu fiu tâmpit și am decis ca Laurică să rămână, apoi s-a dovedit că a fost una dintre cele mai bune decizii luate vreodată, fiindcă și el a ajuns un mare ziarist. Îmi pare rău că nu am putut niciodată să îi măresc leafa. Nu am fost fericit la Adevărul.

În martie 2013 am plecat și mi-am lăsat prietenii cu ochii în soare. Dar între timp ei crescuseră deja, știam că nu mai aveau nevoie de mine, erau niște ziariști foarte buni și aveau să devină și mai buni de când au trecut aproape cu totul în lumea video. Altceva s-a rupt și atunci. Nu-mi mai ajungea să fiu cronicar. Eram gata să încerc să fiu scriitor. Încă încerc.

Mi-a părut rău, renunțam la opt ani din viața mea, dar voiam să fac altceva, să călătoresc, să mă duc în Cuba, să mă întorc la școală, să scriu literatură. Am devenit freelancer și am reușit, nu se știe cum, să nu mor de foame și să trăiesc doar din ce scriam.

A mai fost ceva: prin 2012, cred că Mihai a fost cu ideea să ne facem un site al nostru. I-am zis inevitabil Harfa. Ne-am ales cu o siglă comică și am început să scriem acolo. Făceam satire, mai ales. Aveam două secțiuni: una de știri reale și una de știri inventate, distincția era semnalizată clar. Am ajuns la concluzia că nu e bine și trebuie să rămânem doar la cele adevărate, apoi a murit toată chestia. Prima Harfă se născuse din foame: nu ne dădea Patriciu banii cu lunile la Adevărul și ne gândisem că poate facem ceva.

Apoi, cum ziceam, eu am plecat pe drumul meu, iar Cristi și Mihai au continuat să devină tot mai buni. De altfel, adevărul e că întotdeauna mi-a plăcut mai mult să merg singur. Jurnalismul e o muncă de echipă, cred că am făcut-o destul de bine și cu siguranță onest, poate că spune ceva și faptul că mi-am luat mereu în echipă oamenii cei mai buni, dar de scris scrii singur. Iar eu voiam să scriu și ca să scriu trebuia întâi să mai trăiesc niște viață. Așa că am plecat, oriunde și oricând. Am făcut de toate, am căutat povești pe toate străzile secundare. A trăi pentru a-ți povesti viața – eu chiar am crezut treaba asta și încă o cred.

Nedea. Cu Alex Nedea am două povești. Prima e de la o petrecere, în care am dansat cu Nedea și soția lui până dimineață. Nedea dansează cum scrie investigații.

A doua e că prin 2011 am luat amândoi un premiu de la Clubul Român de Presă. Eu fusesem uns cel mai bun editorialist, el cel mai bun ziarist de investigație. Îndrăznesc să cred că nu s-a schimbat nimic în ultimii zece ani. Cert e că ne-au dat o primă. Ne-am trezit cu ea pe card. Eu n-am zis nimic. Am văzut că sunt mai mulți bani, dar nu m-am apucat să mă plâng. Nedea, dimpotrivă, cu gura mare s-a dus să facă o investigație cu privire la faptul că are mai mulți bani în cont: de ce, de la cine, de când, pentru ce? Nici nu voia să ia prima aia. Cred că până la urmă a luat-o, mai ales că o merita. Cam ăsta e Nedea.

A, și e îngrozitor de obositor. Am stat un an de zile cu biroul lângă al lui, vorbește în continuu. Dar e un ziarist cum nu sunt mulți în România, poate că de fapt cum nu mai e niciunul.

Alina. Pe Alina Păduraru mi-a trimis-o Emilia Șercan prin 2015 să facă un interviu cu mine pentru un proiect de la școală. Cred că am fost la Journey Pub, eu am băut o bere, ea nu știu ce a băut, o fi luat vreun suc de rodii, eu poate că am și mâncat ceva, ea era emoționată și asta mă enerva. Așa că am lăsat baltă berea și sucul de rodii și am zis să mergem să ne plimbăm puțin fiindcă nu are niciun motiv să fie emoționată, ce căcat, cine eram eu? Au fost lucruri care mi-au plăcut imediat, era isteață și cert pasionată de jurnalism. Am ținut-o minte și pe ea.

În august 2016 am făcut a doua Harfă. Site-ul harfa.ro a fost de această dată coerent, ne-am jucat, Cristi și Mihai scăpau de rutina de la Adevărul. În ianuarie 2017 ne-am văzut cu Răzvan Ionescu, la inițiativa Voinicului, care era mult mai vehement din a începe ceva pe cont propriu. Era iarnă, am mâncat la Hanul Berarilor și am vorbit. Nimeni nu știa atunci că vom face Recorder. Dar l-am făcut, prin mai 2017 era deja gata.

Eu am funcționat cu jumătate de normă și apoi ușor-ușor m-am întors la proiectele mele, fiindcă mai aveam lume de văzut și cărți de scris și oricum erau foarte buni și nu știu ce mai puteam să îi învăț. Ei ar fi avut multe lucruri să mă învețe, dar – din nou – voiam altceva.

În toamna lui 2017 am scris un proiect, am luat o finanțare pentru trei tineri colaboratori. Unul a fost David Muntean, Americanul, copilul de suflet al lui Cristi și Mihai. Ceilalți doi erau la recomandarea mea: Alina Păduraru și Sebastian Culea. Seba s-a întors la Gazetă. Alina a rămas. Îmi cer scuze pe această cale că i-am distrus viața. Glumesc, bineînțeles. Avea douăzeci și trei de ani și nu mulți credeau că va reuși să rămână la Recorder. Eu am crezut. Am știut de atunci de când am văzut-o prima dată că e suficient de pasionată și de încăpățânată încât să-și facă un rost oriunde.

Udi. Pe Udi l-am cunoscut prin primăvara lui 2006, la un team-building. Eram într-o echipă pe care fusesem desemnat să o conduc. Ne puneau să ne tragem cu frânghiile, să creștem spiritul de echipă, d-astea.

Mai era și Răzvan Ionescu în echipa aia, și cred că am condus-o atât de bine că Ionescu s-a ales cu entorsă la o mână și noi am fost învinși de alte echipe în jocuri în zăpadă. Există o explicație.

O fată de la resurse umane mi-a spus din prima zi: fii atent, că ăștia te pregătesc să devii șef într-o zi la EVZ.. Dar eu nu vreau asta, i-am spus. Tu nu vrei, dar ei cred că ești un lider, adică Răzvan așa crede. Am râs, ce lider, mă, nebunilor? Eu voiam să scriu și atât.

Și cred că atunci a înflorit în mintea mea ideea că o să le arăt eu că nu sunt deloc așa ceva, și am început să fac în teambuildingul respectiv lucrurile pe dos. Dar pe Udi l-am plăcut din prima clipă. A fost preferatul meu. N-am nicio obiecție la Udi. Îmi e simpatic, de când l-am auzit cu ani în urmă într-o cârciumă (Club A, Fire?) pe la cinci dimineața cerând DJ-ului să bage niște Pink Floyd: Moșule, n-ai niște Pink Floyd? Altădată cerea Nirvana: moșule, bagă niște Nirvana. Udi e născut în aceeași zi cu maică-mea, pe la începutul lui aprilie. Mereu l-am privit știind asta. Nu știu, îmi place Udi, cred că e băiat bun.

Pe Anca și Andreea le cunosc mai puțin, iar pe Jon nu îl cunosc deloc. Și asta e partea mea de poveste despre Recorder. Restul puteți asculta aici.

Andrei Crăciun

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: