Era prima zi a anului 2005. Au trecut mai bine de zece ani de atunci. Zece ani, se spune, nu e mult. Așa se spune, dar nu e adevărat.

Zece ani e enorm și nu mai păstrezi – după atâta timp – decât amintiri foarte șterse despre ce s-a întâmplat cu adevărat. Cine vă spune altceva vă minte sau vrea să facă literatură cu voi – totuna.

În zece ani ți se degradează toate celulele, ești cu zece ani mai aproape de moarte, mai bine să nu ne gândim.

Trecuse încă un Revelion în care nu futusem nimic, ceea ce ar fi fost normal să mă indispună, dar în mod curios nu mă indispunea.

Numai papagalii nu futeau de Revelion, când fetele se făceau muci și se întindeau prin toate colțurile – așa era pe atunci și probabil că așa e și acum, nu mai știu, căci nu mai frecventez grupuri de oameni.

Petrecusem într-o casă anume amenajată în acest scop, pe un mare bulevard central. Găsisem, desigur, o tânără draguță, doar că se făcuse pulbere suficient de repede, încât să mi se facă greață să avansez dincolo de niște sâni enormi, foarte plăcuți de altfel.

Ne luaserăm limbile în gură, mi se sculase puțin pula și ea o frecase mai mult de complezență, fără nicio finalitate, îi mușcasem sfârcurile o vreme, la adăpostul întunericului, apoi m-am plictisit. În zorii noului an păstram încă pe buze gustul țâțelor alea mari și transpirate. Așa trăiam noi.

Pe vremea aceea mi se făcea greață prea ușor.

O chema Claudia și poate că de fapt am exagerat mai sus și eram totuși indispus. Poate chiar am regretat mult că „nu a fost nimic”, cum ar spune ea.

Am depus-o într-un taxi și am trimis-o la adresa din buletin – nu sunt foarte sigur, dar cred că locuia la mama dracului, prin Berceni.

Ninsese în noaptea aceea, însă nu mult. Era un frig de te căcai pe tine, și nici izmenele nu mă mai ajutau prea mult. Abia așteptam să ajung în apartamentul meu de pe Moșilor, să urc până la ultimul etaj, să intru în camera mea și să dorm câteva ore sau, dacă aveam noroc, câteva zile.

Nu mai aveam decât câțiva pași, când l-am auzit :

– Tinere! Tinere! 

Să-mi bag pula, m-am gândit. O sa tragă de mine vreun vagabond venit de pe la Obor, m-am gândit.

Am încercat să nu privesc în direcția din care venea strigatul.

– Tinere, te rog!

Așa, deci, mă roagă, îmi zic. Să vezi că e altceva aici, îmi zic. Și atunci îl văd. Un bătrân în pijama cu un fes verde pe cap.

     – Tinere, oprește-te, pentru numele lui Dumnezeu! Toată dimineața am așteptat să treacă un om pe aici.

Ciudat moș, îmi zic. De ce dracu’ nu dormi, tataie?, îmi vine să zic.

     – Ce s-a întâmplat? îi zic.

     – Vă rog să mă ajutați.

      Se întâmplase așa: soția moșului, baba, era oarecum paralizată. Moșul o pusese pe tron să se cace și ea, cum se cacă atâția oameni în noaptea dintre ani, și – ca un făcut – femeia se prăvălise de acolo și zăcuse pe gresie, căci bătrânul nu a avut putere să o tragă până la canapea, în sufragerie.

Se prăvălise pe la trei dimineața, cand toți din bloc erau deja de mult beți și nimeni nu mai răspundea unei rugăminți. Am alergat spre apartamentul lor de la etajul al II-lea, am apucat baba de craci (moșul o ștersese riguros la cur) și am tras-o cu toată puterea, ca pe un sac de cartofi.

În dreptul canapelei slinoase, moșul s-a îndoit de șale și a apucat-o de cap, eu o țineam tot de craci, și așa am ridicat-o. Baba plângea.

Soarele era de mult sus pe cer. Era un soare mizerabil, rece. Eram tânăr, aveam douăzeci și unu de ani, și așa îmi începeam anul acela.

Crezusem în viitor.

Și, de fapt, nu fac literatură cu voi nici acum – din ziua aia n-am mai crezut în nimic, nici în Dumnezeu, nici în succesiunea anilor pe pământ.

Atunci, trăgând baba aia de craci dinspre WC, atunci, da, m-am despărțit de toate speranțele.

Moșul a vrut să îmi dea zece lei, dar am fugit atât de repede, că nici n-a apucat să protesteze.

Am ajuns, ca într-un vis, la mine, pe Moșilor, la ultimul etaj, am intrat în camera mea și am avut noroc și am dormit până pe 3 ianuarie, la prânz. Un somn greu, ca un clopot, deși acest amănunt nu contează.