Horia avea un secret, pe care nu mi l-a împărtășit vreme de douăzeci de ani.  Era nepotul unui ucigaș în serie.

Țara noastră nu cunoscuse mulți ucigași în serie – nici măcar zece într-un secol. Am fost un popor cuminte și răbdător. Dar uite că bunicul lui fusese un ucigaș în serie. Și nu unul oarecare (luând în considerare, totuși, că niciun ucigaș în serie nu e unul oarecare).

Bunicul lui, originar din județul Buzău, ucidea doar în noaptea de Revelion. Patru revelioane la rând – între 1983 și 1987 – înjunghiase copii la trecerea dintre ani. Întotdeauna copii. Întotdeauna trei copii.

Când l-au prins, pe 1 ianuarie 1987, n-a știut să explice ce se întâmpla în noaptea dintre ani cu el. L-au condamnat la moarte. A fost penultimul bărbat condamnat la moarte pe vremea dictatorului. Chiar dictatorul a fost ultimul, înainte să fie abolită legea.

Îl privesc pe Horia fără ură. Știu că în el curge un sânge rău, și mai știu că face eforturi să țină animalul închis. Este prietenul meu cel mai bun, și așa va fi și dincolo de această destăinuire.

Ne străduim să uităm cine suntem – dar suntem animale. Avem o moștenire și luptăm împotriva acestei moșteniri.

Horia, cu degetele lui speciale, de violonist celebru în toată lumea, mângâie acum aerul, foarte, foarte blând.

E încă o noapte dintre ani, în mileniul al III-lea, e ceva ciudat în aer, ceva de necuprins, dar el nu va ucide niciodată un copil.

Nu se știe cum, viitorul totuși a învins.

Horia își toarnă un pahar cu vin și îmi spune :

     – Nu vom afla niciodată ce e în capul lui Dumnezeu!

Pumnalul bunicului său a rămas la milițieni. Mă gândesc la pumnalul bunicului prietenului meu violonist și la sângele care a curs doar pentru că venim atât de departe și ne tragem toți din strămoși care au ucis.

Despre Horia s-a scris cândva că muzica lui coboară de la îngeri. Desigur, cine a așternut pe hârtie lucrurile acestea nu i-a știut secretul.

Și dacă l-ar fi știut, ce ar fi scris?

Muzica lui chiar coboară de la îngeri.