Se terminase și anul 1990 și bărbații de la noi din bloc erau tot nedumeriți. Căzuse dictatorul, unii se împăunau chiar că ar fi participat la revoluție în marele oraș, dar erau repede reduși la tăcere de ceilalți, care erau necruțători și nu ezitau să îi bombardeze cu retorice. Cea mai simplă era și cea mai grea: ce revoluție ați făcut, mă, voi?! Se auzea foarte des și cuvântul sictir.
Femeile nu-și băteau capul cu mersul omului prin istorie. Li se spulberaseră deja speranțele, erau jalnicele prizoniere ale propriilor vieți. Visaseră televizoare color și mașini de spălat automate, primiseră în schimb scrisori oficiale prin care erau anunțate că uzina mecanică se vede nevoită să-și reducă personalul și, pe cale de consecință…
Cele mai libertine își cumpărau deja evadarea: dădeau pizdă bișnițarilor cu mustăți care aveau să le scoată din oraș, să le urce în Daciile lor break și să le ducă departe, cât mai departe, în restul lumii.
Copiii nici nu credeau că istoria există – și foarte bine făceau. Copiii trăiau fiecare zi, mirându-se că e soarele sus pe cer. Iar când soarele se prăbușea în urma lor, copiii nici nu întorceau privirea. Ei nu contemplau chipul trist al lumii și, ca atare, nici nu îl găseau trist.
Copiii erau singurii care știau cum se trăiește în timpurile cele noi.
Nu se mai arătaseră zorii comunismului, nu se construise ziua de mâine pentru ei, dar adevărul e că nu le păsa. Eram copil – îmi amintesc.
Cu trei zile înainte, în bloc s-a strecurat un zvon: în noaptea dintre ani, la televizor, va fi difuzat un număr de striptease. Deși copii, nu ne era necunoscut cuvântul: însemna că o femeie își va arăta sânii și, dacă era generoasă, poate chiar mai mult pe micul nostru ecran.
Zvonul avea să scandalizeze iute toate gospodinele – cum era posibil, unde avea să se ajungă, ce-or să se facă ele cu noi, copiii, dacă așa ceva se va întâmpla, în ce fel de lume aveam să trăim, și poate că, până la urmă, era mai bine să nici nu ne fi născut.
Glandele salivare ale bărbaților însă se simțeau foarte bine. Printre ei era o atmosferă de mari speranțe, iarna aceea parcă îi invita la vals. Unchiul Titi era așa de fericit, încât a ținut pomana porcului în fiecare noapte de dinaintea miracolului și a dat de băut tuturor: da, domnilor!, da, dragi tovarăși!, de-asta a căzut nemernicul ăla de dictator, să avem libertatea să vedem țâțe la televizor!
S-au făcut pregătiri minuțioase în vederea marelui eveniment, de la care noi, copiii, eram, se înțelege, excluși. S-au luat măsuri de precauție, să nu ne dăm seama ce avea să se întâmple. Se pleca de la premisa falsă că eram tâmpiți.
La fiecare etaj era un chef-monstru. Noi am mers la etajul al treilea, la familia subinginer Oaie Nicolae. Era familia mea preferată, mai ales că mezinul Oaie, Ștefănel, era prietenul meu cel mai bun.
La miezul nopții, eu și Ștefănel am pretins că a sosit momentul să mergem la culcare. Jucam defensiv, dar conveniserăm că nu avem nicio altă șansă. Niciodată n-am cunoscut o așteptare mai tensionată. Între doișpe noaptea și trei dimineața, am privit pe gaura cheii toate mișcările din sufragerie. Se zărea chiar și jumătate de televizor – și pe jumătatea asta se sprijinea toată nădejdea noastră.
Numărul de striptease a fost amânat de mai multe ori. Abia la patru și jumătate a început. Și tot atunci, bătrânul televizor rusesc Selena al familiei subinginer Oaie Nicolae, a început să prindă purici, ceea ce a stârnit aplauzele și sinistrele chițăieli ale mamelor noastre și furia vecină cu nebunia a taților noștri.
Subinginer Oaie Nicolae i-a aplicat televizorului două lovituri puternice în moalele capului – asta dacă televizoarele Selena aveau cap, și pesemne că aveau, fiindcă puricii au dispărut și atunci s-a văzut în toată splendoarea amăgirea.
Jumătate din ochiul meu stâng și jumătate din ochiul drept al lui Ștefănel pe gaura cheii au văzut umbrele sânilor care li s-au arătat românilor la Revelionul 1990-1991, ca un prolog pentru tot ce avea să li se întâmple mai departe. Nu mai trăisem o asemenea dezamăgire.
În dimineața aceea, și ultima urmă de inocență a fost spulberată de mâinile subinginerului Oaie Nicolae, pe care l-am surprins în baia locuinței sale (proprietate personală) în timp ce își freca mădularul, entuziast și dezolat, cum nimeni nu l-ar fi crezut în stare.
Nu am avut niciodată atât de puțină inimă, încât să îi relatez episodul lui Oaie Ștefănel.
Și așa a început anul 1991: cu subinginerul Oaie Nicolae făcând ce făcea el și cu câinii blocului nostru alergând goi înspre ghena de gunoi, lătrând ca la sfârșitul lumii.
Am mințit: eram copil, dar am văzut atunci cum soarele s-a prăbușit peste pământ și am contemplat chipul de neprivit al lumii.