Niciodată Bucureștiul nu e mai frumos decât în primele zile de octombrie, când nu e niciun anotimp anume, când e doar octombrie. Era octombrie.

 

Când a intrat în amfiteatru, toți am putut vedea că Nina fusese bătută cu bestialitate. Purta ochelari negri de soare, care abia îi mascau vânătăile. Era îmbrăcată cu o fustă albă, scandalos de scurtă.

 

Profesorul nostru de geopolitică în secolul XX era, desigur, un dobitoc. A crezut că era o prostituată care se rătăcise pe holurile facultății de științe politice.

 

A somat-o să-și dea jos ochelarii de soare. Și sub imperiul acestei somații, Nina a continuat să pășească peste toate visele noastre, s-a îndreptat spre catedra dobitocului, și-a scos ochelarii cu un gest de vampă și a întrebat: e mai bine așa, domnule profesor?

 

Și tot amfiteatrul s-a umplut atunci de accentul rusesc al Ninei. Nu a existat parte bărbătească să nu cadă pe loc sub farmecul ei, ca sub un blestem. Dobitocul de la catedră a acuzat o stare de amețeală și a cerut un pahar cu apă.

Nina făcea din noi ce voia. Eram toți marionetele ei, eu am învățat-o istoria ideilor politice în vestul Europei între secolele XV și XVIII. Un altul i-a mochetat tot apartamentul de lux.

 

Nina avea bani, dar nu plătea niciodată pentru nimic. Noi toți presupuneam că se prostitua, dar nimeni nu i-a cunoscut vreodată un client.

Nina ne-a învățat să dansăm, să ne ținem spatele drept, să nu mai umblăm gheboși pe drum, să purtăm costume de haine, să oferim flori presate-n plic tinerelor fete. Tinerele fete care gravitau în jurul Ninei erau toate basarabence. Ne îndrăgosteam de ele, ce altceva puteam face? Dar ea ne impunea castitatea în ceea ce le privește. Eram condamnați la prietenia zeițelor.

 

Nina ne dădea sfaturi sexuale – o dată pe săptămână e bine să îți dai drumul în femeie! – și ne îmbăta des cu un rachiu dintr-o sticlă fără etichetă care ne încălzea inimile cum nimic înainte, cum nimic după aceea.

 

Nina locuia aproape de cer. Era de-ajuns să ieși pe balconul vastului ei apartament de lux și să întinzi mâna înspre înalt.

 

În unele nopți, Nina dansa aproape goală sub luna plină fredonând în loc de versuri pasaje dintr-o carte de drept constituțional al Republicii Moldova.

Într-o zi, Nina a dispărut. S-a întors o săptămână mai târziu cu o pereche nouă de sâni enormi. Un cadou de la un amic turc.

 

Avea mulți amici și toți îi făceau cadouri care ne debusolau. Noi nici nu intrasem în câmpul muncii. Bineînțeles că aveam poftă să îi ucidem pe amici.

 

Visam ca în prima zi de salariu să o ducem pe Nina la Capșa. Auzind planurile noastre, a râs – nu era un râs batjocoritor, nu era nici măcar dureros, era un râs care ne spunea că așa ceva nu se poate.

 

Nina se îndumnezeia tot mai mult. Acolo în înalt, sub luna plină, fluturi de noapte poposeau când și când peste sfârcurile sânilor ei artificiali. Nu știu nici de unde veneau, nici unde plecau. Iar ea…

 

Ea își exersa superputerile pe bietele noastre suflete. Ea devenea altceva, mai mult, mereu mai mult, și mai mult, și mai mult. Puteam, privind-o, să înțeleg cum mutilează puterea. Ea devenea, fără ca măcar să înțeleagă, postumană. O postumană frivolă, se înțelege.

Căci altădată ne-am trezit că o vedem la televizor, la o emisiune de divertisment. Dansa din buric, pe-acolo – era orbitoare, iar moderatorii și invitații își pierdeau mințile și cuvintele se scurgeau din ei ca sângele celor uciși.

Avea accese de tandrețe, atunci ne permitea să-i spunem Ninocika. Într-o altă noapte a apărut Vasile. Un bărbat enorm care ne-a întins un rachiu încă și mai misterios. L-am bătut pe nerăsuflate și ne-am trezit în zori, aproape goi, cu Vasile răstignit între noi, ca un Hristos între tâlharii de pe cruce.

 

Nina nu era nicăieri și trupurile noastre ne dureau de parcă am fi cunoscut loviturile biciului. Ne-am trăit viețile considerând că acesta a fost numai un vis.

 

Nina putea să relativizeze orice.Vorba ei preferată era: la Paris, nimic din toate astea nu contează. Ce înțeles cunoșteau aceste cuvinte pentru ea – nu ne explica. Nu știam, pe atunci, până la capăt dacă astfel își exprima disprețul sau speranțele sau, poate, fricile. Îmi plăcea să inventez povești care să o amuze.

 

Colecționam zâmbetele Ninei și eram foarte fericit când poveștile o mulțumeau, ceea ce se întâmpla mai degrabă rar. Îi colecționam zâmbetele, chiar dacă știam că la Paris, nimic din toate astea nu contează.

 

Nina făcea zilnic miracole, cel mai încântător e că reușea să rămână o enigmă: niciodată nu vedeai unde duce povestea Ninei, obținea totul fără efort, dar nu știai niciodată ce va vrea mai departe, sau cel puțin eu nu vedeam. Fiind tânăr, eram orb. Ea avea ochii verzi, insuportabili, ca mările în furtună.

Altădată, un alt amic turc a aflat că ne treceam timpul căutând compania Ninei, ba chiar că avem poftă să îi ucidem amicii, așa că ne-a căutat prin tot orașul să ne spună câte ceva despre dragoste, viață și moarte. Legenda e că la brâu avea ceva foarte asemănător iataganului. Am stat ascunși într-o cârciumă dintr-un cartier mărginaș până când a trecut furtuna, până s-a domolit celălalt amic turc pofta de a ne întâlni.

Nina câștiga toate concursurile de frumusețe la care se prezenta, călătoria deja prin toată lumea ca printr-o garsonieră ciudată, cu infinite uși, și într-o iarnă care nu anunța nimic, de la ea, de la ultimul etaj, a început pur și simplu să zboare.

 

Ninocika noastră s-a înălțat peste magazinul Unirea, și a zburat tot mai departe și mai departe de viețile noastre de studenți săraci de la periferia universului.

Ninocika noastră s-a măritat de trei ori și a divorțat de trei ori înainte să împlinească treizeci de ani. Acum este logodnica unui conte din Sankt Petersburg.

 

I-am văzut fotografia într-un ziar. Era la brațul contelui, tăiau împreună o panglică și chipul ei era traversat de o singură umbră. Și doar eu știam ce înseamnă umbra aceea: Ninocika era la apogeul frumuseții și faimei sale, își urcase Everestul și încă știa că la Paris, nimic din toate astea nu contează.

M-am uitat îndelung la fotografia ei și la umbra aceea, știam, de-acum, să văd acolo ceva încă mai îngrozitor: Ninocika știa deja și că va veni un timp, că nu are cum să nu vină, când nici măcar Parisul însuși nu va mai conta.

 

Ea era dintr-un viitor scandalos. Își cumpărase deja un deceniu de frumusețe în plus și arăta ca o femeie care folosește nu doar cele mai scumpe creme, ci și cele mai scumpe antidepresive. Era limpede că într-o zi avea să aleagă cea mai bună cominație de gene posibilă pentru fiica ei, zeița noastră de altădătă putea – numai să vrea – chiar să trăiască pentru totdeauna. Aceasta este însă o ipoteză în care nu credeam.

 

Postumanul.

 

Umbra.

 

Știam deja și cum se va săvârși Ninocika, nu dintr-un rău incurabil, ci dintr-un suicid care va pluti misterios peste toți cei care au cunoscut-o.

 

Adevărata frumusețe a Ninei: rămăsese singurul om din lume gata să moară, în ciuda puterii de a avea viața veșnică, doar pentru că la Paris, nimic din toate astea nu contează.