Treaba e că Popa Titi nu fusese, de fapt, niciodată popă. Nu intrase în niciun altar.

Tânărul Titi a vrut să dea admiterea la Teologie, s-a pregătit singur, pe ascuns, bineînțeles, dar taică-su nici n-a vrut să audă. Era o idee bună să ai un băiat popă, asta o știa și ăl bătrân, că nu era prost, și nu s-a vazut popă să nu umble gras, dar totodată avea nevoie de brațele lui Titi în gospodărie, nu putea să-l lase singur pe la Târgoviște. Și s-a opus.

Așa și-a pierdut Popa Titi mințile. Învățase și carte, se certase și cu taică-su, și era pe undeva normal ca băiatul să o cam ia razna.

Până la urmă, uite că nenea Marcel calculase greșit : acum aveau un diliu în familie, care numai bun de muncă nu mai era. Nu mai aveai ce să faci cu el. Și așa a început Popa Titi să bată trenurile de pe raza județului Dâmbovița.

A fugit de acasă și a trăit din vagabondajul acesta. Nu fura, nu dădea în cap la lume. Știa rânduielile Bisericii, cânta sfintele slujbe, vorbea pe de rost din Evanghelii. Toate babele îl ocroteau.

Douăzeci de ani încheiați a făcut Popa Titi propagandă pentru Domnul Nostru Iisus Hristos prin gări și prin personale și, mai rar, prin accelerate. Babele i-au găsit și nevastă, una cuminte, a lu’ Țurcanu de la Găești, care fusese, totuși, necinstită de un boier. Nu mai era ea fata mare, ba chiar era și putin grea, dar Popa Titi nici n-a băgat de seamă. A trăit cu femeia și s-a bucurat, în felul lui, că are, la rândul lui, un băiat.

Minte nu mai avea multă Popa Titi. Își vedea strict de trenuri și de liturghie. Își făcuse, cu nevasta și fiu-său, care nu era al lui, un rost la o margine de sat și aici trăgea în fiecare seară. Casa aceasta era aproape de gară, și nici nu dădeau bine zorile când Popa Titi era deja prin vagoane cântând Doamne miluiește! pentru babe și navetiști.

Povestea lui Popa Titi e veche, e foarte veche, istoria spune că el s-a săvârșit prin anii `50. E mort de zeci de ani, și doar supraviețuitoarele dintre fiicele și nepoatele babelor de odinioară îl mai știu.

Femeile erau convinse că era ceva mai mult cu Popa Titi. Nu era doar așa un om scrântit întru Hristos. Nu, nu. Una, care l-a și văzut, zicea că Popa Titi avea ochii albaștri și în ochii lui ardea mereu o lumină, ca o candelă, așa, care-l făcea să semene unui arhanghel.

Dar și femeia aceasta avea acum aproape nouăzeci de ani și prea puțini se mai opreau să o asculte. Toti greșeau, căci baba știa multe povești ca aceasta.

Baba era bunica mea.

Eu aflasem povestea lui Popa Titi încă din copilărie și am căutat de atunci măcar un rând scris despre el, dar nu am găsit niciunul. Nimeni nu a scris vreun cuvânt despre Popa Titi, tot așa cum Domnul Nostru Iisus Hristos nu ne-a lăsat niciun rând scris.

Bine, dacă nu luăm în considerare ce a scris o dată cu bățul pe nisip, dar nici nu putem să luăm în considerare, fiindcă oricum a venit un val și a șters totul și nimeni nu știe ce a scris acolo Domnul Nostru Iisus Hristos.

Acestea sunt primele cuvinte pe care le scrie un om despre Popa Titi. Nu aveți de ales : trebuie să mă credeți când vă spun că sunt adevărate.

Bunica mea n-a mințit niciodată.