Oricât ar suna de ciudat, Călare era și el un om. Se pomenise cu acest supranume prin anii `80, când furase un cal și se împăunase cu el prin tot orașul. Era adolescent Călare atunci.

Dar uite că trecuseră treizeci de ani – cât ai clipi, chiar așa trecuseră –, iar acum Călare nu mai era decât un fost pușcăriaș între două vârste, mai degrabă bătrân, că nici pula nu-i mai mergea, așa cum putuse să constate chiar azi-noapte. Păi, cum futea Călare când era tânăr!…

Că, odată, după ce a ieșit de la bulău, că stătuse vreo doi ani pe cameră, i s-a  dus vorba că a futut o babă (de aproape optzeci de ani!) de era să moară a bătrână. Și baba fusese de acord, ba chiar se încântase, să nu credeți că a fost vreo japcă sau ceva. Păi, cum futea Călare când era tânăr!…

Când se îmbăta, Călare pretindea că nu există nicio infracțiune din codul penal pe care să nu o fi bifat-o, ceea ce nu era adevărat.

Călare nu era un criminal. Era un hoț, asta da, dar era un hoț cinstit. Și nici societatea nu îi dăduse mari șanse în viață. Avusese șase frați, el era cel mai mic.

Și niciunul nu mai voia să știe de el. Încercase să se reabiliteze de multe ori, și de fiecare dată un ghinion îl târâse înapoi în fărădelege. Călare nu avea noroc.

El era de părere că îi merge prost fiindcă are o față de om rău, cu o căutătură urâtă. Era pirogravat ca la pușcărie – nici asta nu-l ajutat prea mult.

Călare nu era însă un om rău până la capăt, era mai degrabă naiv și nu o dată a fost băgat la înaintare. A luat pe el Călare, cum se zice, și-a asumat pedepse pentru fapte care nu erau ale lui. Pentru tovarășii lui se băga. Bineînțeles că nici tovarășii nu l-au căutat la pușcărie.

Ăsta era Călare și trebuie să înțelegem toate acestea înainte de a-l vedea acum, într-un autobuz care se strecoară pe străzile inundate de soare ale micului oraș din sud.

Călare are la piciorul scaunului o plasă mare, de rafie. Și dacă ne uităm și mai bine putem vedea că în plasa aceea se află o blană de urs. Și dacă ne uitam încă mai bine, putem să vedem ca ursul acela a fost un urs polar. E o blană foarte valoroasă. Călare a furat-o de pe Germania – sunt ani de atunci. A ținut-o în casă la un unchi de-al lui, singurul care nu s-a dezis de el.

De obicei, vindea repede pe ce punea mâna, iar banii îi cheltuia la fel de repede, ca să uite că a avut odată nevastă și copil. Bineînțeles că acea curva nenorocită i-a luat fata și s-au ascuns de el într-o țară nordică.

Uneori, Călare își vorbea singur: urâtă viață ai mai trăit și tu, Călare !  Si chiar așa e, n-a avut noroc, v-am spus.

Și nici acum nu are, fiindcă dacă ne mai uităm o dată putem vedea cum pe fața lui Călare e un semn, sprâncenele i se strâng într-un rictus. Și daca intrăm în inima lui, dăm peste o furtună.

Călare a vrut să-și plătească o datorie veche cu blana asta de urs polar. Și nu i s-a acceptat. De ce căcat n-a vândut-o mai demult? Îi plăcuse lui blana asta, și nici cumpărători n-avusese, ce-i drept. Uite că a ramas cu ea pe cap, în pizda mă-sii de blană !

Călare simte deznădejdea. A fost cândva un hoț respectat în orașul ăsta, dar de când a căzut la pușcărie pe afară faima i s-a șters – a fost uitat. Nu mai știe nimeni să prețuiască un hoț de modă veche.

Călare a decazut, e clar. Și e ceva în tabloul ăsta: Călare, strâns cu ușa să achite un căcat de bani, pe care altădată îi cheltuia pe Ibiza într-o singură seară. Călare cu o plasă de rafie la picioare, și în plasa de rafie o blană de urs polar.

Și acum ne mai uitam încă o dată și vedem în Călare o furie care nu mai are unde să-l ducă – doar la sfârșit.

Vremea lui Călare a apus.