De la o vreme se adunau semnele că Imperiul Otoman e omul bolnav al Europei, măcar că nu era în Europa decât pe jumătate. Avusese dreptate Matei să îi tot povestească istoria Romei, care decursese pe jumătate în istoria Bizanțului, care ajunsese să fie cotropit de turci.

Principele nu-i putea suporta, cu șalvarii lor și turbanele lor și mustățile lor și lenea lor de pisici, iar această lungă prăbușire îi dădea o satisfacție personală, care mergea cu mult dincolo de marginile regatului său, în cel mai adânc și ascuns colt din inima sa. Principele se socotea un om educat, scutit de viciul șovinismului, dar pe otomanii aceștia care râgâiau cu o lejeritate asiatică și se bășeau după fiecare masă, ca să arate că au mâncat bine, uite că iar nu mai știa cine trage rușine, oaia sau capra, pe ei Principele îi detesta cu adevărat.

–        Matei, ești?

–        Întotdeauna aici, Majestate!

–        Drumul spre Europa trece prin turci, știi asta, nu?

–        Știu, Majestate!

–        Eu o să plec la război, trebuie să îmi conduc armatele, pe tine te rog să rămâi la palat și să te îngrijești să nu-i lipsească nimic Principesei. Știi că încă poartă doliu după Maria și inima ei nu o să mai fie niciodată întreagă.

–        Aici voi fi în fiecare zi, Majestate!

–        Matei, nu știu dacă înțelegi ce te rog eu pe tine.

–        Vorbiți franc, Majestate!

–        Orice, și repet orice, ți-ar cere Principesa, tu să-i dai fără să stai să te gândești că greșești față de mine. A rămas zdruncinată, Matei, iar inima femeii nu ne e dat nouă să o cunoaștem, să o înțelegem.  Pricepi ce-ți spun?

–        Mă străduiesc, Majestate, o să mă străduiesc să fiu la înălțime!

Și așa a plecat Carol la război cu turcii, a luptat cu onoare, iar noi nume au intrat în cartea de istorie și de legendă a țării românești: Vidin, Plevna, Rahova. În sfârșit, liberi de turci!

1877. Sublima independență a românilor nu era, totuși, deplină. Ai scăpat de turci, dar ai căzut sub protectoratul marilor puteri europeni, ce să facem, Matei, nu se poate obține totul deodată, noi trebuie să mergem spre Europa, spune-mi, te rog, Principesa ți-a cerut imposibilul, doar de câteva ori, Majestate, și ai făcut tot ceea ce trebuia făcut, tot, îți mulțumesc, prietene, iar auzind acestea Principele găsi că nu mai e tânăr, simți cum s-a ofilit în el floarea de liliac a primei vieți și nu mai avu nimic de adăugat, ba chiar se simțea ispitit să-l pedepsească pe Matei, să-i taie capul!, măcar că el l-a împins către faptă, dar treburile țării erau mereu urgente, așa că Principele lăsă liliacul ofilit și îi ceru lui Matei să i-l aducă dindată pe Brătianu, să-l trimită la Berlin, ne-o cere țara, prietene.

Și așa păși Principele în anii vacilor grase, în care totul s-a legat exemplar. Independența, regatul, căci nu mai pot, Matei, să fiu doar Principe, am din ce să-mi fac o coroană, din carnea tunurilor capturate în luptă, Matei!, cum spune Măria Voastră așa va fi. Și așa a fost.

Regele, căci după 1881 așa trebuia  numit, Regele făcu ordine în țară, îi liniști și pe liberali, și pe conservatori, punându-i să conducă pe rând și ținu în frâu toate zvâcnirile socialiste, căci apăruseră și la români asemenea porniri pe care Regele le socotea blestemate. Nu o dată îl blestemase el însuși pe Karl Marx și își luase angajamentul că atât cât va trăi în țara românească nu va fi loc de acești roșii care vor să arunce lumea în haos și în nefiresc, în numele unor năluci, oameni nebuni, Matei, prea bine spuneți, Sire, te-a mai deranjat Principesa?, Sire, mă tem că e mai interesată de poezie, spuse Matei cu toată sinceritatea, înainte să adauge ca un cui în coșciugul Majestății Sale: și de tinerii poeți.

Dar Regele nu avea timp să-și facă griji, chiar dacă doctorul Sammer socotea că prea își face griji, fiindcă puseele de tensiune ale Majestății Sale veneau ca de nicăieri, doctorul nu mai știa ce să creadă, îi suspecta Majestății sale toate organele interne, era ca bolnav de paranoia, astăzi erau de vină plămânii, Majestate, nu mai aprinde pipa!, ți-o cer ca doctor, pe viața mea!, mâine erau de vină rinichii, Majestate, nu mai stropi masa cu bere!, ți-o cer ca  doctor, pe viața mea!, poimâine era de vină ficatul, Majestate, ficatul este singurul organ care se regenerează, dar nu fără odihnă, n-am timp, doctore, îl respingea Regele, iar doctorul îi sorbea din priviri fermitatea acestei decizii, pe care nu o înghițea, nu-l satisfăcea, dar o accepta, fiindcă era ceea ce se aștepta de la el, iar doctorul Sammer, ca un bun german, știa să respecte o ierarhie.

–        Costache, unde e Cioran?, se trezi întrebând Regele.

–        Majestate, iertați-mă, dar i-ați îngăduit să meargă pentru trei zile în satul acela de la bulgari, ca să-și aranjeze logodna cu bulgăroaica aceea.

–        I-a cedat?

–        Cine le rezistă românilor în epoca aceasta?, întrebă Costache pentru sine, înainte de a spune cu voce tare – Îl știți prea bine pe Cioran, Majestate, știe să își impună voința.

–        Costache, se întâmplă să știi cine se bășește?

–        Mă iertați, Majestate, nu înțeleg.

–        Cine se bășește și cine trage rușine, Costache?

–        A, oaia, Majestate! Oaia trage rușinea, deși capra se bășește, răspunse Costache în nemțește, fericit că știe răspunsul pe dinafară, doar îl auzise de sute de ori, ciudat cap are și Măria Sa, toate le ține minte, dar nu poate neam să-și aducă aminte care e oaia și care e capra, care e bașina și care e rușinea.

–        Așa, Costache, așa… În una dintre zilele astea, Costache, nici n-o să mai am nevoie de Cioran, poate îl lăsăm la bulgari.