Iar aici îți vor crește aripi mi-a spus Lu îmbrățișându-mă, era toamnă, cum e întotdeauna când se termină o lume și o alta începe, și într-adevăr din umerii mei au izbucnit aripile care m-au purtat prin toată lumea, întocmai cum vă povestesc, deși nu mă credeți, dar chiar atunci, așa cum eram, pe jumătate gol, tânăr și încă plin de iubire, a trebuit să sar pe geam cu un singur salt, ca al felinelor, fiindcă atunci, chiar atunci, a intrat în camera ei de domnișoară tatăl său, care poate că nici nu era fioros, dar era totuși un tată și mai era și preot și mi-a fost rușine de haina preoțească, fiindcă tocmai venise de la o pomană popa, și altceva n-am știut ce să fac, bine că stătea doar la etajul întâi și nu la al doilea în vila aceea de pe Antiaeriană și așa am început să alerg în chiloți spre Calea Rahovei, cu popa în urma mea, stai, mă, stai, mă, că nu-ți fac nimic, vreau să vorbim ca oamenii, să bem un păhărel, și auzind ruga popească atât de fierbinte, n-am mai avut ce face și m-am întors, așa cum eram, în chiloți și cu toată bărbăția încă învârtoșată, și popa m-a luat cu grijă în brațe și mi-a zis, nebunule, nebunule, ești mai nebun ca mine când eram flăcău, hai dracului în casă, că e frig ca în iad, așa a mai zis popa, și eu m-am oprit surprins de ideea că în iad poate fi frig, și m-a luat sub aripa sa popa și m-am încălzit și am așezat pe mine haine omenești și ne-am pus la masă și m-a întrebat popa, bă, o iubești pe fii-mea sau n-o iubești, o iubesc, prea sfinția ta, părinte, lasă, mă, vrăjeala, că nu mă faci tu pe mine din vorbe, eu sunt popă, mie să-mi zici adevărul, păi, ăsta e adevărul, bine, mă, dacă o iubești o să faci așa cum te învață ea și o să fie bine, și am făcut așa cum m-a învățat ea și a fost bine, totodată n-a fost bine, fiindcă după ce am început să zbor s-a sfârșit și povestea noastră, care acum este o fotografie în alb și negru dintr-o altă viață, o fotografie frumoasă și tristă și ruptă și ea are fruntea visătoare traversată de nori, se sprijină de un geam într-un tren care o ducea în restul vieții sale, iar eu rămân pentru totdeauna pe un peron, într-o gară și mor acolo, dar moartea nu durează, fiindcă acum am aripi și am căpătat curajul să zbor, eram atât de tânăr pe atunci, abia trecusem de douăzeci de ani, intrasem într-o redacție de ziar și acolo fusesem însărcinat cu scrierea ferparelor, să fie emoționante, dar nu patetice, să fie concise, dar cinstite, să aibă metafore, dar să nu fie doar poezie, aici scriem istorie, bă!, mi-au zis Júnior și m-au lăsat să trăiesc așa, cu toți morții lumii, care ajungeau pe masa mea de lucru, într-o zi domnul Cernescu a dat ușa de perete și a zis, Júnioare ai pașaport, n-am, acum te duci și îți faci, marți pleci în Belgia, zbori până la Bruxelles și