Ce s-a întâmplat în câteva orașe din România, unde s-a murit mult în zilele Revoluției (de ce? – și cine au fost criminalii?): la Brașov, Buzău, Sibiu, Craiova, în Harghita & Covasna (acolo, specificul revoluției a ținut de tensiunile inter-etnice între români și maghiari, a fost mult mai violentă și s-a terminat cu răzbunări brutale ale etnicilor maghiari împotriva securiștilor și milițienilor români – există în arhivele ziarului “Adevărul” articole revelatoare despre cruzimea acelor evenimente și eroi acelei ierni îndepărtate).

Dar, în ansamblu, specificul revoluției românești din decembrie 1989 este acesta: a fost singura răsturnare violentă, sângeroasă din tot blocul comunist. La unguri, tranziția la post-comunism s-a făcut pașnic, la fel la cehi și slovaci, la fel și la bulgari, în Germania de Est (care s-a unit cu Vestul). Doar la români s-a lăsat cu gloanțe și morți. Din nou: ce?

1.166 de oameni au murit în evenimentele din 1989 – sau în legătură cu ele -, ceea ce e destul de mult. Până înainte de pandemia de COVID-19, cea mai sângeroasă zi din istoria recentă era 23 decembrie 1989, atunci au murit peste 400 de oameni.

Doar la cutremurul din 1977 au murit mai mulți într-o zi în toată istoria recentă a românilor (excludem de aici războaiele mondiale).

Un fapt: n-a existat regim comunist care să nu decadă în dictatură. Nu a existat, așadar, un regim comunist democratic. E o contradicție în termeni. Nu se poate și democrație, și comunism.

Comunismul se înfăptuiește printr-un partid unic, iar conducătorul partidului ajunge cu timpul dictator. Acesta poate fi mai luminat sau dimpotrivă, după cum îi e poporului și norocul și firea.

Statele comuniste își arogă meritul de a fi “democrații populare” (China până în ziua de azi se prezintă ca “democrație populară”). Nu sunt democrații populare. Sunt dictaturi.

În limbaj comunist, prin democrație se înțelege o conducere exercitată din partea poporului, dar exclusiv prin partidul comunist. Nu există mai multe partide, care să reprezinte mai multe perspective din societate (cum se întâmplă, de bine, de rău, în democrații).

Regimurile comuniste, așadar, duc la dictaturi. Unele sunt mai omenoase, altele nu prea. Ce s-a întâmplat în Republica Socialistă România vreme de decenii e că nu a avut loc un schimb de elite la conducerea Partidului Comunist, un schimb de generații (Ceaușescu era la conducere de la începutul anilor 1960, iar noi acum mergeam către 1990, către sfârșitul secolului).

Iar când nu se schimbă elitele, suferă poporul – e știut. E o banalitate, care ține de teoria elitelor. Dar nu trebuie să fii doctor în teoria elitelor, trebuie doar să ai bun-simț istoric să înțelegi amănuntul.

Și dumneavoastră, dacă stați la bloc și aveți același conducător al scării blocului de treizeci de ani, o să observați fenomenul: conducătorul își face o camarilă, ia decizii arbitrar, devine un mic dictator, un mic Ceaușescu înconjurat de un clan.
Acest blocaj nu s-a întâmplat doar în politică, ci și în societate în ansamblul ei (nici în Academia Română, de pildă, nu mai erau primiți membri noi). Se creează astfel o mare frustrare în rândul elitelor care își așteptau rândul să conducă și ele.

În această lumină trebuie înțeles și Ion Iliescu, care fusese prim-secretar la Iași, la Timiș, se ocupase cu propaganda, fusese ministru al tineretului.

Iliescu așadar era un tânăr comunist care, în mod firesc, ar fi trebuit să ajungă la primul nivel de putere în statul comunist românesc în anii 1970. A ajuns să conducă România douăzeci de ani mai târziu, iar asta se va vedea.

În sensul că vederile lui Iliescu țineau de un comunism “cu față umană”, care ar fi avut oarecare sens în anii 1970, dar erau inadecvate realităților post-1989.