Iar treaba cu libertatea e așa: când primești libertate, oamenii vor și mai multă și mai multă, ăsta e valul care mătură comunismul.
În Ungaria, Polonia, Cehoslovacia deja veniseră alții la putere. Dar cine vine la putere? Există în țările astea oameni care nu sunt comuniști? Cum faci capitalismul fără capitaliști? Au fost unii care s-au opus direct regimului, anticomuniștii. Ei sunt o minoritate.
Cine poate, deci, să vină în locul unui partid unic? Cum se configurează o nouă clasă politică? S-a întâmplat în toate fostele țări comuniste: au venit la putere tot oameni legați, în diferite grade, de vechiul regim. Ca în România, Ion Iliescu.
Timingul! În noiembrie 1989 îl avem pe Ceaușescu reales la al XIV-lea congres (existase o speranță până în ultima clipă că va face un pas în spate). Avem un peisaj în schimbare, inclusiv în URSS, România nu mai ține pasul nici în interiorul lumii comuniste (unde au loc alegeri libere și o schimbare pașnică de regim, în noile guverne intră inclusiv comuniști, Partidele Comuniste sunt lăsate să existe și să participe la alegeri, se face o trecere firească la un regim cu mai multe partide politice). Avem poporul, supus privațiunilor, înspăimântat, dar și dornic de răzbunare. Securitatea, miliția politică a dictatorului, detestată de mare masă a populației (nu există miliție secretă iubită). Securitatea și Miliția țin de Ministerul de Interne și abuzează de putere, se bagă în față milițienii și securiștii la cozile la alimente, în văzul lumii etc. Sunt realmente urâți.
Dar dictatorul are mare încredere în Securitate, e brațul său armat, de ce are încredere în ea? Evident, fiindcă aici cadrele sunt strict verificate.
Mai avem un actor important: Armata. Dar problema cu ea e că e formată din oameni din popor, de toate felurile, nu din cadre alese după dosar, cu maximă rigoare.
Timeline-ul Revoluției, ziceam. Ea se petrecere în decembrie. Ce înseamnă asta? La ea participă soldați neantrenați, recrutați în toamna acelui an, aveau doar trei luni de armată din care una poate la cules de porumb, la munci agricole.
Erau prost pregătiți, de ofițeri prost pregătiți. Practic, niște copii de douăzeci de ani cu puști în mână, panicați sau cuprinși de dorința irezistibilă de a fi eroi.
Incompetența generează incompetență. Asta s-a întâmplat și cu Armata română în decembrie 1989 (Armata funcționa ca un sistem feudal de privilegii, menținut în linii mari și în tranziție).
Avem „agenturili străini”, avem URSS în dezintegrare (avea propriile necazuri, după un război de zece ani în Afganistan, care adusese populația sovietică la disperare). De facto, Uniunea Europeană exista, dar acționa chiar și mai puțin uniform decât astăzi (adică avem interese distincte ale Franței, Olandei, Germaniei, Marii Britanii, care acum nici nu mai e în UE – fiecare țară cu interesul ei și cu agenții ei de influență).
Și în rândul Securității sunt mai multe curente de gândire. O parte dintre securiști îi sunt fideli lui Ceaușescu (îi datorează carierele), dar alții sunt nemulțumiți și abia așteaptă să trădeze (mai ales din rândul celor care lucrau în comerț exterior – ei fiind oricum privilegiații sistemului, dar ai unui sistem care nu îi lasă să ajungă obscen de bogați cum ar putea ajunge, și cum au și ajuns, într-o economie de piață manipulată de serviciile secrete – din pricina sistemului comunist, pur și simplu nu se puteau îmbogăți în acord cu pofta lor de înavuțire).
Și nici în rândul Armatei nu e unitate, așa cum nici în rândul poporului nu există unanimitate, nici măcar în detestarea Ceaușeștilor.
Românii care sunt în stare să se revolte cât timp sunt Ceaușeștii la putere sunt, la o populație de douăzeci și trei de milioane de indivizi, câteva mii de oameni. I-am socotit aici pe cei care au ieșit pe străzi în timpul cât Ceaușescu nu fugise de la putere. Cam puțini. Nu umpleai cu ei un Mizil, un Băicoi, un Tecuci sau un Țăndărei de oameni.
Inclusiv Ceaușescu a luat niște decizii aberante în decembrie 1989, în condiții specifice de tensiune maximă, pe care altfel nu le-ar fi luat și, desigur, Revoluția s-ar fi desfășurat cu totul altfel.
Unul dintre sfătuitorii lui Ceaușescu era Iulian Vlad, șeful Securității (care a fost curluntrist la Revoluție, a jucat la mai multe capete). El știe de pildă că la Timișoara nu “agenturili străini” au organizat revolta populară, ci ea era autentică, a românilor care nu au mai putut îndura. Dar trebuia să îi întrețină lui Ceaușescu narațiunea, așa că misiunea securiștilor la Timișoara a fost, pe scurt, să îi determine, prin orice mijloace, pe oamenii care au ieșit în stradă să recunoască faptul că au fost puși de agenți străini.
Ceaușescu vindea gogoașa asta încă din 1968, era expirată, dar obligatorie – ideea din care emana puterea sa era că fără el ne ocupă rușii, doar el ne poate asigura unitatea și independența națională (de aici și toată mitologia naționalistă din anii 1980, în care Ceaușescu descindea direct din marii domnitori medievali, din Vlad Țepeș venea tovarășul, direct).
Fără Ceaușescu, țara noastră (dulce patrie albastră) se destramă, vin unii și ne-o fură, sărăcuța de ea. Asta era gogoașa.
Faptul că se întâmplă cu adevărat o revoltă internă în România lui Ceaușescu e inacceptabil pentru Ceaușescu, așa se și explică de ce face greșeala de a vorbi la de la balconul CC în 1989 (de unde fuge cu elicopterul, drum fără întoarcere). Practic, Ceaușescu trăiește și el într-o farsă în care e obligat să-și joace rolul.
