Pe 22 decembrie, regimul caută să strângă iar muncitori pentru un miting, dar oamenii de data aceasta vor avea voință proprie și se vor pronunța împotriva regimului, nu de partea lui (între timp se aflase și de moartea generalului Milea, ministrul Apărării, a cărui dispariție nu a fost niciodată deplin lămurită – a fost sinucidere, a fost asasinat? – cert e că poporul a interpretat această moarte ca o dovadă că Milea i s-a opus lui Ceaușescu, atunci când i s-a cerut să tragă în popor).

Nicolae Ceaușescu insistă să greșească (e și prost sfătuit, desigur) vorbește iar mulțimii, sperând să o liniștească, să o controleze, să îi promită verzi și uscate. Dar nu mai merge.

Oamenii nu mai stau liniștiți la locurile lor, mulțimea se manifestă cu ură împotriva clanului Ceaușescu. Dictatorii fug cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central. Cel care conducea elicopterul se numea Moruțan și va muri în condiții suspecte la puțină vreme după Revoluție (ca mai mulți dintre eroii acelor zile – ceea ce a întețit teoria conspirației).

Fugind de pe sediul CC, Ceaușescu speră să ajungă la unul dintre punctele de comandă militare secrete din țară, dar până la urmă sfârșește în boscheți, într-o seră de lângă Târgoviște, unde va fi capturat, depus la o unitate militară din oraș, iar pe 25 decembrie va fi omorât.

A fost condamnat la moarte în urma unui proces grăbit, incorect juridic (Ceaușescu, după legile de atunci ale României, merita condamnarea la moarte, dar nu pentru acuzațiile care i s-au adus în proces, precum genocidul, de care nu se făcea vinovat).

Bref: soții Ceaușescu sunt executați lângă un zid al unității militare din Târgoviște.

Ceaușescu avea, firește, în vedere un plan de rezistență al Securității, spera să-l salveze securiștii și să-l readucă la putere (eliberând teritoriul “vremelnic ocupat de inamic”). Practic, se mișca într-o situație de criză ca să se pună la adăpost și să coordoneze de acolo. De ce nu s-a întâmplat așa?

Aici meritul merge la poporul român. După fuga Ceaușeștilor, în București se instalează o stare de euforie și haos.

Televiziunea e ocupată de revoluționari, de unde vorbesc țării poetul Mircea Dinescu (cunoscut disident) și actorul Ion Caramitru (unul dintre puținii care nu se compromisese recitând ode către Marele Cârmaci). Ei dau vestea că dictatorul a fugit, revoluția a învins!

După ce dictatorul e ridicat în aer, românii chiar încep – în masă – Revoluția. Se iese pe stradă peste tot, în marile orașe. Se scandează “Ceaușescu a fugit!” și “Libertate! Libertate!”.

Este o bucurie fără margini. Armata se declară solidară cu poporul (“Armata e cu noi!”). Dar nu chiar toată…

Grupul care ajunge la televiziune este acceptat de facto drept noul grup conducător al țării, în frunte cu vechiul comunist Ion Iliescu, despre care se știa că fusese marginalizat de Nicolae Ceaușescu și despre care inclusiv la “Europa liberă” se vorbea de ani de zile ca despre un posibil succesor pentru tranziția României la post-ceaușism.