Ploua, uitasem că ploua, dar chiar așa se întâmpla. Erau niște stropi mari, care parcă fuseseră trimiși pe pământ de un înger specializat în spălarea oamenilor de păcatele făcute cu vorba sau cu gândul.

Ruxandra era la fel ca atunci, pentru că toate astea chiar se întâmplau din nou, pentru că se întâmplau atunci, pentru că se defectase ceva în mersul lumii și atunci era totodată și acum și doar eu știam asta.

Era ca și cum aș fi rămas singurul om viu într-un oraș locuit de stafii care ar fi continuat să facă aceleași lucruri dintotdeauna, să bea cafea la Capșa, să meargă pe Calea Victoriei, să se adăpostească de vânt, să-și strângă gulerul pardesiului, să zâmbească și să se prefacă oameni fericiți.

Bineînțeles că am invitat-o la dans și nu mi-a părut deloc rău de ce a urmat, mai târziu am mușcat-o de urechea dreaptă și mai târziu de gât și mai târziu, în camera ei, de sânii rotunzi și obraznici și ușor palizi, aveau gust de zmeură, de mure, de căpșuni, de fructe sălbatice și s-a întâmplat.

Ruxandra se zbătu o vreme, ca un pește care se trezește pe uscat și nu mai are aer, apoi se lăsă cu totul condusă pe drumul acela din care înțelegea mecanica, suspinele, plăcerea, dar nu și melancolia.

La sfârșit își aprinse o țigară Vogue, uite că uitasem că fuma țigări Vogue, în trecerea timpului se uită și lucrurile cele mai importante.

• Alo, unde ai plecat?

I-am zâmbit, m-am gândit la răspunsul corect – întrebarea nu e unde am plecat, ci de unde am venit.

Dar nu am spus nimic. Am tăcut cu putere, dar fără violență, am simțit o furie care aproape că m-a zdrobit, cu gândul la tot ce avea să se întâmple, dar atunci, în secunda aceea, suspendată, nu se întâmplase, așa că mi-am îngăduit să continui să zâmbesc și să o îmbrățișez. Am reînceput.

În timp ce călătoream mai departe decât îmi aminteam că aș fi ajuns vreodată pe această planetă străină și stranie și misterioasă și cunoscută și sfântă și depravată, m-am gândit că ar fi bine dacă ea ar rămâne însărcinată și m-aș pomeni peste zece ani la ușă cu o fiică sau cu un fiu, cu ochii mari și albaștri ca ei, dacă tot sunt din nou aici poate de data aceasta s-o îndura sfântul Sisoe și voi merge până la capăt, poate că ăsta e tot rostul vieții, să te trezești zece ani mai târziu cu un copil necunoscut care îți intră pe ușă, îți ia viața și o transformă în altceva, ceva grav, ceva decisiv, ceva pentru care nici nu știi ce adjectiv să folosești.

La fel ca atunci, nu am reușit să meargă până la capăt.

• Tu chiar nu termini niciodată?!

Îmi aminteam bine ce i-am răspuns:

– Ăsta e un motiv să o termini cu mine?

Dar replica mi s-a părut veche și banală și îndepărtată, cuvintele unui învins, care călătoreau prin spațiu ca un mesaj într-o sticlă.

Aș fi vrut să ajung la rădăcina răului și să îl suprim, să îl strâng de gât, aș fi vrut să intru în pieptul ei să văd dacă acolo există totuși o inimă, aș fi vrut să mă feresc de ochii ei albaștri și mari, aș fi vrut să îi spun mulțumesc, aș fi vrut să îi spun să se ducă dracului și să mă fac nevăzut și să mă întorc în prezentul meu plictisitor și inutil.

Dar nu am făcut nimic din toate acestea. În schimb, am început să o sărut cu bestialitate și am coborât, coborât.

• Dacă te duci acolo, trebuie să știi că sunt mai udă decât e pământul după ploaia de afară.

Nu-mi aminteam să-mi fi spus așa, nu-mi amintea să mă fi dus acolo atunci, dar îmi aminteam că îi plăceau ploile și melcii care ieșeau după ploaie și florile de liliac, culoarea mov, perucile și filmul Pulp Fiction și brățările de piele, că nu purtase niciodată cercei și paginile incomplete îi plăceau, siropul de pătlagină și luna noiembrie, care pe mine îl deprima, la fel cum mă deprimau decembrie și ianuarie și februarie și prima jumătate din luna martie.

Îmi veni să plâng și m-am gândit că așa trebuie să Îi fi venit să plângă și lui Dumnezeu după ce a făcut omul, știind prea bine, cum ar fi putut să nu știe, tot ce va urma, și cum va trebui să își moare zadarnic fiul pentru ca oamenii să învețe ceva, deși oamenii nu pot să învețe niciodată nimic și totul se întâmplă din nou, mor sfinții și papii, încep războaie și se semnează păci și se nasc alți tirani.

Și ea era acum la fereastră goală, cu două țigări Vogue aprinse, una și pentru tine, ochiosule.

Și într-adevăr ochii mei erau mari și poate că într-adevăr îmi revedeam filmul vieții și asta era tot ce rămânea, puțină iubire, poate că asta chiar a fost totul, puțină iubire și câteva cuvinte pe jumătate rupte și uitate, nimeni nu mi-a mai spus niciodată ochiosule, un an mai târziu aveam să mă însor cu Maria, apoi avea să coboare între noi cortina aceea a tristeții care separă pentru totdeauna până când într-o zi, în altă poveste, vocea Mariei va umple bucătăria și cuvintele vor fi mai străine ca niciodată: trebuie să stăm de vorbă și eu știa prea bine ce înseamnă acel trebuie, nici asta nu se întâmplase încă.

Ruxandra continua să fumeze, hai, ochiosule, că îmi arde degetele și eu m-am ridicat și am cuprins-o încă o dată, peste pământ curgea potopul lui Noe și în mine creștea o dragoste mare, mare, pe care n-am mai putut-o îndigui.