Lina venise din Basarabia. Pentru ea, Bucureștiul era o metropolă, era un oraș magic. Așa îl văzuse în urmă cu douăzeci de ani și așa continuase să îl vadă multă vreme.
Colegele ei de generație se măritaseră mai avantajos, iar acum locuiau la Paris sau măcar în Franța. Ea însă rămăsese în acest București care se alinta micul Paris, deși era mai degrabă marele Mizil sau cel mult foarte micul Istanbul. Sau, și mai bine, micul – micul și atât.
Dar gândurile acestea nu îi trecuseră niciodată, până foarte de curând, Linei prin cap. Își văzuse de viață. Terminase actoria, făcuse imprudența să se căsătorească. Alesese un actor. Divorțase. Nu avea copii, iar la treizeci și patru de ani, frumusețea ei slavă începea să pălească.
Lina era o blondă subțire, cu părul lung și ochii verzi, în care acela care învățase să citească o femeie vedea limpede o tristețe nevindecată și imposibil de vindecat.
Lina juca puțin, dar pentru ea era de ajuns. Nu fusese niciodată angajată și nu se gândea la pensie.
Uneori, visa că va ajunge în stradă, după ce va rămâne paralizată în urma unui groaznic accident rutier. Era singurul ei coșmar.
Fuma destul de mult, accepta mult mai rar decât și-ar fi dorit nenumărații ei pretendenți câte unul în garsoniera închiriată lângă parcul Cișmigiu. Făcea dragoste pe îndelete, nu se grăbea, avea orgasme multiple și, când atingea nirvana, țipa scurt, de două ori, ca un pescăruș.
Lina își umplea timpul astfel: dădea cursuri de actorie pentru copii și adolescenți, făcea pe Zâna Măseluță la petreceri pentru preșcolari, juca în două spectacole într-un teatru independent din centrul vechi al Bucureștiului și în rest era liberă.
Mergea la Lente, pe Arcului, bea limonadă și, uneori, seara câte un pahar de vin, întotdeauna alb.
Nu ținea legătura cu fostul ei soț, însă vorbea destul de des pe whastapp cu foștii ei socri, care se învățaseră să o iubească. O socoteau ca pe fiica lor și îl învinovățeau pe el pentru divorț. Aveau dreptate. Adrian, fostul ei soț, era un prost și o înșelase în repetate rânduri, mergând la prostituate. Jumătate din ce câștiga dădea pe curve și după o vreme viața lor sexuală nu mai era de ajuns pentru el. Cine știe ce se învățase să îi facă acele nenorocite de curve…
Lina trecuse și peste asta. Din facultate păstrase legătura cu o profesoară, care rămăsese văduvă de curând. Profesoara avea la rândul ei o soacră, de care avea grijă. Lina mergea în fiecare zi de joi, de la orele 16, la soacra profesoarei sale și îi citea cărți.
Bătrâna îi adora pe clasici și Lina îi citea mai ales ruși. Bătrâna nu mai vedea, dar, deși nu o vedea, îi tot spunea Linei că este frumoasă. Și Lina chiar se simțea uneori foarte frumoasă.
Altădată mergea la Control, agăța câte un programator năucit de apariția ei, îl folosea acolo, în garsonieră, două țipete scurte, pescărușul, și nu se mai vedeau niciodată sau foarte rar, deși programatorii mereu încercau, încercau, încercau. Uneori se vedea nevoită să îi blocheze pe toate rețelele sociale.
Lina era destul de împăcată cu viața ei, chiar dacă de acasă toate cuvintele care veneau spre ea erau reproșuri. Ce o să se aleagă de ea? Este necăsătorită la vârsta ei! Nu avea copii! Nu o să aibă nici pensie! O să moară de foame, o să ajungă în stradă.
Lina își suna tot mai rar familia. Se cam săturase să audă același lucru de la mamă, de la tată, de la surorile ei mai mari, de la unchi și de la mătuși, și mai ales de la singura bunică pe care o mai avea. Din vechea sa viață din Basarabia, Lina păstrase doar o Biblie, la care se întorcea des. Nu e exagerat să spunem că știa cartea sfântă pe de rost. Pasajul ei preferat din toată Biblia era din Galateni 5:14: Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Lina încerca să își iubească aproapele ca pe sine însăși, dar nu prea reușea. Nu prea mai reușea.
Cu anii îi crescuse ceva peste inimă, ca o platoșă, ca niște zale, ca o armură complicată, ceva ca o formă de apărare. Fusese îndeajuns rănită. Îi ajungeau cele două țipete scurte, pescărușul.
Lina fuma pe micul balconaș al garsonierei și se uita înspre parc. De câteva luni apăruse această lege nouă, cu reciclatul plasticelor, așa că toți boschetarii și toți drogații umblau prin gunoaie și scoteau de acolo sticle de plastic pe care apoi le duceau la Mega Image unde se alegeau cu câțiva lei, pe care îi transformau repede în băutură sau droguri. Apoi zăceau beți sau drogați pe la colțurile blocurilor. Doar pe strada Linei erau șaisprezece boschetari sau drogați cu cracii în sus, la bustul gol, chiar dacă venise deja toamna, boschetari sau drogați dormind cu gura deschisă, în timp ce în jurul lor mișunau șobolanii.
Când umblau prin gunoaie, totul cădea în stradă și nu se obosea nimeni să strângă mizeria. Bucureștiul devenise o habă de gunoi. Sau măcar centrul său. Centrul său era mai rău ca Bronxul de odinioară.
Și pentru prima dată în cei aproape douăzeci de ani, Lina simțea că se sufocă în acest oraș, iar pe salvatorii planetei nu îi privea deloc, chiar deloc, creștinește. Nu mai avea pentru ei milă, fiindcă deveneau agresivi, luau scrumierele de pe mesele teraselor, mai ales de la Capșa, și aruncau de pe oameni pe stradă, să le spargă căpățânile, să îi omoare.
Nici măcar pe Calea Victoriei nu mai puteai merge. Bucureștiul devenise de nelocuit și Lina se simțea o străină. Nu se putea întoarce în Basarabia, dar nici aici nu mai putea rămâne. Era ca o pasăre fără aripi. Pescărușul murea. Nu jucase niciodată Cehov, iar de acum cu atât mai puțin avea să fie căutată.
Lina fuma o țigară, privea salvatorii planetei și simțea nevoia să sară pe fereastră, să plutească peste oraș o clipă și să moară zdrobită pe asfalt. Bang!
O reținea Biblia, o reținea gândul că șobolani mai mari decât o pisică îi vor mânca trupul, îi vor roade ochii din cap înainte să apuce o mână de om să îi strângă rămășițele.
Lina fuma și în ea creștea ura pentru salvatorii aceștia ai planetei, care fuseseră prea slabi ca să reziste vieții adevărate fără băutură și heroină, salvatorii planetei care aduseseră tot urâtul lumii pe strada ei, toți șobolanii și, în curând, poate, ciuma.