Cele două femei aveau același nume: Mariana. Dar între ele era, totuși, o diferență de optsprezece ani, așa că n-a mirat pe nimeni când și-au spus una alteia Prima și A Doua. Și așa a ajuns să le cunoască toată lumea.

Prima Mariana se născuse într-o casă în care abia ajunsese curentul electric, la doi pași de port. Erau vremuri grele, abia se terminase războiul, era foamete și veniseră și comuniștii.

Celor ca Primei Mariana, românii le spuneau lăieși. Era pe jumătate romă, după mamă. Tot de la mamă moștenise Prima o pereche de sâni mari cât doi pepeni de Dăbuleni, care începuseră a se ivi încă de pe la doisprezece ani, așa că în cartier ajunsese repede distracția preferată a golănașilor de port. Pe atunci primise alt nume: A noastră.

A lor fusese ca o corabie pe care valurile au dus-o într-un port din care nu aveai scăpare: un bordel clandestin de pe strada căreia toți bărbații îi spuneau Strada Frumoasă.

A lor, Prima a primit aici alt supranume: Mariana-cur-de-fier. Calitățile sale în arta prostituției depășiseră cu mult înzestrările naturale. Cei doi pepeni de Dăbuleni erau neobosiți, în plus Mariana fusese binecuvântată și cu un sud de Ecuator care a făcut ravagii în port și apoi în tot orașul, printre muncitorii siderurgiști. Trei generații au frecventat-o și nimeni n-a avut niciun cuvânt de reproș. Toți au plecat mulțumiți.

Era încă în activitate Mariana când a izbucnit Revoluția. A urcat în balconul Revoluției și a luat cuvântul: Futeți-vă, fetelor, că e libertate!

Frumoase vorbe, care exprimau năzuințele de emancipare sexuală după ani de avorturi ilegale și nu o dată fatale. Mariana însăși făcuse trei avorturi și trei copii cu trei tați diferiți sau chiar patru, cum îi plăcea uneori să spună, căci mezinul se născuse în urma unei orgii și nu mai știa cine ce a făcut la partuza aceea.

Prin patul Marianei trecuseră nenumărate personalități locale, ba chiar și un scriitor timid din capitală, cu soția, participase la o orgie în ’91.

Căci nu renunțase Mariana la munca ei nici după ce a venit libertatea. Dimpotrivă, deși lovise șomajul și venise și frica zilei de mâine, muncitorul tot venea la Mariana, chiar dacă acum concurența era și mai acerbă.

Pe vremea vechiului regim, fetele ca Mariana mai ciripeau mai departe, pentru că omul când îl descărcai de greutatea sa bărbătească avea inima mai ușoară și spunea multe. Mariana avea o poziție în societatea aceea.

Abia prin ’94 s-a retras din meserie, dar nu de tot. Și-a deschis ea însăși un bordel. Era de acum peștoaică, avea inele pe toate degetele, sânii ei legendari începuseră a păli, iar trupul se resimțea după sarcini și avorturi și miile de bărbați care îl călăriseră, uneori cu furie, dar mult mai des mai melancolici decât s-ar putea bănui.

Mariana era mulțumită. Începuse a aduna o brumă de avere, avea două fete, pe care abia aștepta să le bage în meserie, și un băiat pe care îl visa ambasador.

Băiatul a ajuns pește și a plecat în Spania, surorile au plecat și ele la muncă, adică la produs, lucrau toți în familie. Fetele Marianei n-au mai avut cu anii căutare, apăruseră alte posibilități.

Și acum iat-o pe Prima: fumează țigări Winchester, e obosită, are și o boală de ficat, îi iese mereu prost glicemia și vrea să moară.

– Să mor eu dacă nu vreau să mor, A Doua!

A Doua, însă, nici nu se gândea la moarte. Era mai tânără și era mereu veselă. Mergeau uneori pe faleză sau în parc sau la cofetărie, bărbații de o anumită vârstă își scoteau pălăriile în fața lor, deși nu prea se mai purtau pălării, iar ei fuseseră oricum devastați de chelii îngrozitoare. Domnii cei mai galanți le salutau ca niște cavaleri din vechime:

– Sărut mâna, Prima, sărut mâna, A Doua…

Așa trăiau cele două femei, căci ajunseseră a trăi împreună, într-o casă pe care Prima se îngrijise din vreme să o pregătească pentru bătrânețe.

Iar a trăi împreună însemna chiar asta – erau și amante, în ciuda vârstelor. Mai ales Prima se deprinsese să existe cineva pe lume care să o răsfețe cu un sărut sau mai multe amplasate în locuri anume, săruturi care încă îi dădeau fiori. Iar A Doua nu avea nicio reținere în a oferi plăcerea aceasta. Era foarte generoasă.

A Doua fusese una dintre fetele Marianei, intrase în meserie dinainte să împlinească optsprezece ani și o făcuse bine, dar nu avea nici pe jumătate din aura Primei. Și ea era pe jumătate romă, pe jumătate româncă. Avea părul negru, ochii negri. Umbla cu un batic în culori vii, care contrasta cu baticul negru al Primei. A Doua nu era niciodată morocănoasă, se oprea din senin și constata:

– Mariana, uite un copac cu flori!

Uneori nici nu vorbea cu Prima, care poate că nici nu era lângă ea, vorbea ca pentru sine.

Așa puteau fi văzute, des, pe strada care cândva fusese frumoasă cele două femei, plimbându-se încet, pe jumătate pentru că erau biciuite după nostalgia bordelului pierdut, pe de altă parte pentru că Prima avea o problemă la șold și mergea mai greu.

Iar glorioasele ei buci de fier de altădată căzuseră, totuși, prizoniere vârstei care începea să fie a treia și ultima.

-A Doua, zicea uneori, destul de des, Mariana, eu mor, fă, cu copiii toți pe Spania, doar pe tine te am, vino la mama să-ți dea niște țâță.

Iar A Doua venea, ca un prunc venea. Toată lumea știa cine au fost și cu ce se ocupă încă între ele și nu se scandaliza nimeni din atâta lucru.

Apoi A Doua a făcut ceva ce nu se mai pomenise. Începuseră a veni, dinspre port, martori ai lui Iehova, îmbrăcați la costum, cu cămăși curate, pieptănați toți la fel, cuminți și feciorelnici. Întrebau dacă se găsesc la om câteva minute pentru a vorbi despre domnul Iisus Hristos. Nu prea se găseau.

Cum a făcut, cum n-a făcut A Doua, că a sedus un martor și a trăit cu el în păcat, ce o fi spus martorul, cum s-o fi întâmplat, că s-a aflat. Chiar și Prima participa uneori la micile ședințe de desfrâu, care nu durau doar cinci minute și în care domnul Iisus Hristos era menționat altfel decât în rugăciuni.

Și atunci și-au ieșit și martorii, cât erau ei de cuminți, din minți și au făcut lucruri deloc demne de oameni atât de religioși, respectiv le-au pus foc la casă și au fugit din oraș, să ardă și Prima, și A Doua de vii și mai multe nu.

N-au ars. Vecinii au sărit repede – era într-o miercuri, primăvară, luna mai, toiul nopții – și au stins focul pus de martori.

-Și cu asta cred că se termină aventurile, Mariana!, a zis atunci A Doua și nimeni n-a știut dacă vorbește cu Prima sau vorbește singură.

Nimeni nu s-ar fi mirat să vorbească singură, de la șoc, sărăcuța.

Dar nu s-au terminat aventurile. Căci într-o zi un nenorocit de puști cu o trotinetă electrică mai să o spulbere pe Prima chiar pe trotuar, aceasta însă s-a ferit cu o admirabilă mobilitate pentru o femeie cu probleme la șold, o mobilitate rămasă din prima tinerețe, și a ajuns puștiul pe trotinetă cu capul în gard, făcut terci. A trecut și asta, oamenii i-au dat dreptate Primei, mai ales că fusese cineva și atâția îi trecuseră, totuși, pragul:

-Nu, că dacă te iei după ăștia din ziua de azi, te duci în gard!

Și dintre toți foștii clienți fideli, unul singur, Manolache, păstra obiceiul de a veni cu o cutie de bomboane și un buche de flori de 8 martie. Atunci, fără altă plată, Prima îi oferea dreptul să-i dezmierde pepenii trecuți de mult de toamnă. Uneori, când era în toane bune, o chema și pe A Doua să li se alăture, iar bietul Manolache pleca acasă plutind, era ușor, ca un zmeu pe cer.

Anii însă s-au adunat și s-au tot adunat și s-au tot adunat, iar pe Prima începuseră să o lase de tot puterile. Copiii mai sunau din Spania, dar anunțaseră că ei în țara aia, cea mai țară proastă, nu mai pun piciorul, așa că Prima și A Doua erau condamnate să rămână împreună până la final.

A Doua a avut ideea. Așa au stabilit anchetatorii. Ceea ce era surprinzător pentru oricine le-a cunoscut, căci doar Prima își dorea moartea. Pesemne că și povestea aceasta a fost una de iubire.

Prima a băut otravă. A Doua și-a tăiat gâtul, o moarte mult mai dramatică. Nu aveau câini, nu aveau pisici, nu aveau hamsteri de companie, nu aveau pești de acvariu. Nu aveau pe nimeni. Trecutul trecuse.

Prima se pricopsise și cu un diabet care înaintase violent, se punea cazul să-i taie piciorul drept până aproape de genunchi.

-Fa, A Doua, eu nu tai nimic din mine! Mai bine iau un hap!

În ultimele săptămâni înainte de noaptea fatală, căci noaptea s-au omorât, A Doua putea fi văzută mergând singură pe stradă, fără obișnuitul ei zâmbet, chipul ei nu mai era tot o lumină. Venise toamna.

Domni cu părul alb își ridicau atunci întrebător pălăria și murmurau ca pentru sine:

-Unde e Prima?!

Nimeni nu-i mai spunea Primei – Mariana-cur-de-fier, trecuseră anii aceia care acum, poleiți cu aurul melancoliei, erau cei mai frumoși dintre toți câți fuseseră dați omului pe pământ.

A Doua răspundea repede: bătrânețea. Bărbații cu părul alb clătinau din cap, ca și cum așa ceva nu ar fi fost posibil, ca Prima să fi fost prinsă din urmă de vreme.

În zilele acelea când A Doua mai putea fi văzută singură pe stradă mergând încolo sau încoace, întotdeauna repede și cu o treabă anume, Prima era în casă și era tristă. O durea piciorul, dar mai rău o durea inima.

Dacă ar fi avut un album cu fotografii s-ar fi uitat peste fotografii vechi, în alb și negru, roase de timp, momente păstrate pe o hârtie proastă, care neîndoielnic până atunci ar fi îngălbenit.

S-ar fi văzut cum era cândva, cu sânii ei mari și ochii ei verzi și părul ei frumos, împletit într-o coadă care îi ajungea până la legendarul său cur, s-ar fi văzut în primii ei ani de fericire pământească, un marinar fusese primul care îi spusese A Noastră, ea îi făcuse ceea ce trebuia să îi facă în puterea nopții, sub un bec spart, în timp ce marinarul se sprijinea cu spatele de stâlp și parcă își dădea sufletul de fericirea aceea.

La înmormântare n-au venit decât fetele Primei. Băiatul n-a venit, n-a vrut să știe, nu pot să o văd pe mama moartă, se auzea că ar fi zis, dar cine știe dacă a fost sau n-a fost așa.

Apoi a venit iarna.

A nins mult, cum nu mai ninsese de douăzeci de ani. Marianele au fost înmormântate la o margine de cimitir și n-au fost mulți care să le conducă pe ultimul drum.

E păcat ce au făcut ele, a zis Popa Marinică, și asta a fost toată explicația. Nu există rai pentru sinucigași.

A venit iarna, a trecut iarna, a venit primăvara și în dimineața zilei de opt martie, la opt dimineața, trecând pe poarta cimitirului a putut fi văzut domnul Manolache, purta aceeași căciulă ca-n ’84, avea ochelari cu rame mari, era încă frig și nici nu i se vedeau lacrimile.

Domnul Manolache a așezat pe mormintele Marianelor două buchete de zambile. Erau purpurii.

Apoi s-a întors pe călcâie, și-a îndreptat, cât a fost posibil, spatele și a înaintat către apartamentul său de la marginea orașului.

Își pregătise ștreangul din ajun. S-a urcat pe scaun, și-a fixat bine capul în spânzurătoare. Și s-a lăsat pradă sfârșitului.

S-a zbătut un pic, a dărâmat scaunul cu o ultimă lovitură, apoi nu s-a mai zbătut deloc și așa chiar a venit sfârșitul.

Orașul l-a uitat și mai repede decât pe Mariane, ca și cum n-ar fi fost.

Domnul Manolache supraviețuise în tinerețe unei blenoragii pentru care umbla vorba că Mariana-cur-de-fier s-ar fi făcut vinovată, dar nu putea fi ea, fiindcă nimeni n-a mai acuzat boala, și era peste poate să fi fost doar domnul Manolache singura victimă.

Nimeni n-a deslușit misterul acelei blenoragii, care de altfel i-a trecut în urma unui tratament elementar cu antibiotic.

Fusese subinginer domnul Manolache și nu lăsase în urmă niciun regret. Nu fusese căsătorit și nu avusese copii.

Singura bucurie care îi rămăsese erau vizitele la Prima și, uneori, și A Doua. Zilele de 8 martie. Cutia de bomboane, buchetul de flori.

Lângă mormintele Primei și A Doua, care erau unul lângă altul, așa cum și-au dorit, zambilele au putrezit. Domnul Manolache adusese și o cutie de bomboane, dar s-a răzgândit și n-a mai lăsat-o acolo.

A fost găsit acasă, neîncepută, pe masă, lângă scaunul prăbușit sub trupul fără viață.

Erau bomboane cu mentă, cum nu se mai găseau în oraș, cine știe unde o fi reușit să le găsească sau de când le avea.

Și nimeni n-a știut ce l-o fi apucat pe domnul Manolache, că era un vecin liniștit, dădea mereu bună dimineața, bună ziua, bună seara și spunea noapte bună.