au amputat ceva din mine
și nimeni nu mi-a spus ce anume.
simt cum îmi lipsește,
întind mâna să-l ating
și prind doar aerul
ca într-un experiment ratat
de a mă întâlni cu mine însumi.

corpul știe mai bine decât creierul
că ceva s-a pierdut:
memoria unui membru
care nu a existat niciodată.
mișcările sunt tot mai lente,
greoaie, ca o metaforă
folosită de prea multe ori.

mi-am făcut o hartă mentală
a tuturor zonelor care dor
și am constatat că
harta era mai mare decât mine –
depășea conturul trupului,
înghițind străzile, orașul, lumea
și se întindea până la marginea universului.

fantomele astea interne,
care pulsează, zvâcnesc,
au propria lor logică,
propriile sisteme nervoase paralele,
propriile dureri
care se activează aleatoriu,
în momente-cheie,
ca o alarmă a unei mașini
pe care nimeni nu știe s-o oprească.

uneori mă întreb dacă
fantoma ești tu
sau doar versiunea mea ideală despre tine –
o hologramă a unui vis neterminat,
un corp astral al unei inimi
care bate într-o cameră
unde nimeni nu locuiește.

apăs locul unde
ar trebui să fie rana:
nu găsesc decât
piele intactă
și certitudinea că
niciun medicament
nu poate trata
o durere
care nu există
decât în mine.