Iar când m-am trezit eram în patul Soniei. Cuvântul pat era unul generos, era mai degrabă o canapea dublă. Deasupra patului vegheau mai multe rafturi cu cărți.

Mi-am amintit detalii: cărțile erau bune. Sonia citea multă literatură rusă, iar literatura rusă era cea mai bună.

Mi-am amintit: preferatul ei era Bulgakov, să-i dea Dumnezeu sănătate, acolo în raiul marilor scriitori.

Sonia citea pe atunci “Ouăle fatale” și găsea că nu există scriitor mai bun decât Bulgakov în toată istoria scrisului pe pământ. Era tânără.

Cu siguranță că era ziua în care avea să împlinească douăzeci și cinci de ani. 8 august.

Sonia absolvise facultatea de medicină și acum se specializa în psihiatrie. Mergea în fiecare zi la spitalul de nebuni și eu mă miram de fiecare dată că îi dădeau drumul să plece de acolo. Și ei îi cam fila o lampă. Fura curant, n-avea toate țiglele pe casă, o lua repede razna, acces instant la delir.

Era, totodată, adorabilă. Nu mai cunoscusem pe nimeni ca ea. Era, deci, august. Era foarte cald.

Un ventilator se zbătea zadarnic să facă răcoare în încăpere. Era un ventilator care îmi aducea minte de nopțile mele tropicale din Cuba, care încă nici nu se întâmplaseră.

Mi-am amintit: apartamentul închiriat de Sonia era la ultimul etaj al unui bloc de pe strada Vasile Lascăr.

Am simțit cum mă privesc doi ochi furioși, așa că mi-am amintit și de motanul ei, care purta curiosul nume Vladimir. Era un motan aproape turbat de gelozie. Obișnuia să sară pe geam și să nu moară. Se întorcea apoi singur pe scări și miorlăia pe la ușă până când Sonia îl reprimea:

• Unde a fost golanul meu, unde a umblat golanul meu?!

Vladimir mă ura, fiindcă în ceasurile noastre de amor, deloc puține, Sonia îl încuia în bucătărie, ținea și geamul închis, căci altfel sigur ar fi sărit pe geam, să își simuleze iar sinuciderea într-un chip spectaculos. Și eu îl uram pe Vladimir.

Era un cotoi cu capul mare și ochii răi, iar când mieuna părea că vorbește în germană sau o altă limbă imposibilă, care poate că nici măcar nu există, dar mă făcea să vreau să îl ucid. L-aș fi înecat în mare și nu mi-ar fi părut rău. Păcat că nu trăiam la malul mării, fie ea și Marea Neagră.

Dar nu-l ucideam. El încerca să mă atace, dar învățase deja că răzbunarea mea era cruntă, mai ales după ce pleca Sonia la nebunii ei.

Dar acum altceva avea să se întâmple: Vladimir va fi încuiat în bucătărie și în patul acesta, care este doar o canapea dublă, se va pogorî însăși Sonia și vom face din nou dragoste și o carte va cădea din înaltul bibliotecii ei, va fi o carte de Guy de Maupassant, scrisă în franceză, fiindcă Sonia citea și în franceză, iar eu îl voi lua pe Guy de Maupassant de o aripă și îl voi lăsa să zboare prin încăpere și voi continua să explorez acest continent sălbatic – Sonia era mereu un continent sălbatic și nedescoperit.

Da, da, da, Sonia chiar era un continent sălbatic, nu e o nicio exagerare. Astăzi nu mă duc la spital, va spune apoi, iar eu voi știe ce înseamnă aceasta, o după-amiază foarte lungă în patul acesta, discurile ei vor fi înșirate pe podea, cum erau și atunci, va alege unul de Nina Simone îl va pune în pick-up, acul va culege înaltul vocii doamnei Simone și vom face încă o dată dragoste, apoi eu îmi voi căuta aparatul de fotografiat și Sonia va poza doar pentru mine, voi avea dreptul sfânt la doar șaisprezece fotografii, apoi filmul se va termina, așa că o voi fotografia pe Sonia de șaisprezece ori, unde voi duce eu filmul ăsta la developat, o să construim o cameră obscură și o să îl developăm împreună, apoi, nu peste mult, iar vom face dragoste și de data aceasta Sonia va fi mai generoasă decât oricând înainte, cred că încep să îmbătrânesc, îți e frică de moarte, nu, îmi e frică să nu rămân pe străzi, fiindcă nu am o casă a mea, va spune ea, și ne vom preface surzi la patimile lui Vladimir, care va mieuna sfâșietor din bucătărie și vom face încă o dată dragoste, apoi Soniei i se va face foame, așa că vom pleca să căutăm o terasă și vom ajunge la Lente, pe strada Arcului, la numărul opt, ea va mânca o salată cu somon, va bea un pahar cu vin, își va rula șase țigări și le va fuma, iar eu mă voi mulțumi să o privesc, și ea va fi din nou cum era pe atunci, ochii ei vor fi mari, chipul ei va fi același, va semăna din nou cu Françoise Hardy, totul va fi șic la ea, ar fi trebuit să te naști la Paris, îi voi spune, știu, va răspunde, știu că sunt rârâită, și ea chiar va fi din nou rârâită și va zâmbi mult și ochii ei mari se vor aprinde  din nou de dorință și ne vom întoarce în apartamentul ei de la ultimul etaj și din nou va pătimi Vladimir și din nou vom face dragoste, apoi ei i se va face poftă de dans, va pune un tango la pick-up și mă va învăța să dansez tango și cărțile vor continua să cadă din biblioteca ei și noi vom continua să dansăm printre cărțile căzute, care vor umple toată camera și…

• Hei, la ce te gândești?

Chiar era Sonia, chiar era 8 august 2012. Cine se juca aici cu timpul n-avea scrupule.

• Întoarce-te un pic pe pământ, printre noi, îl duc un pic pe Vladimir în bucătărie.

Și ochii cotoiului continuau să mă privească plini de ură. Și toate s-au întâmplat exact ca atunci, iar după ce s-a terminat dragostea Sonia mi-a zis să mergem să ne plimbăm și eu știam deja ce însemna asta, însemna că dacă va găsi o fereastră deschisă va sări pe fereastra aceea și se vor trezi niște babe cu ea în casă și ea le va spune să nu-și facă griji, fiindcă e doctor psihiatru și aceasta este doar un experiment, îi plăcea să-și provoace destinul, iar o vreme nu vom găsi nicio fereastră deschisă și vom merge așa pe Calea Victoriei, care pe atunci nu avea toate pavelele rupte și încă mai era timp, ea va continua să fredoneze din Charles Aznavour, non je n’ai rien oublié, iar eu aș putea să îi spun de ce folosea Aznavour cuvântul preferat al poeților, cuvântul eu, dar voi prefera să tac, fiindcă nimic nu se mai putea face pentru noi, pentru mine și pentru Sonia, pentru Aznavour, care mai avea de trăit doar șase ani, avea să moară la nouăzeci și patru de ani, non je n’ai rien oublié, știi ce am visat, îi voi spune din nou, exact ca atunci, ce ai visat, dragul meu, iar când îmi spunea așa mă prindea de braț și traversam bulevardul ca și cum am fi trăit într-un roman din secolul al XIX-lea scris de unul dintre imitatorii lui Balzac, am visat că eram la Paris, mergeam cu metroul și pe la Gara de Nord mi-am văzut reflecția într-un geam și eram tot eu, dar eram negru și am continuat să fiu negru o zi întreagă, am traversat parcuri și străzi secundare și am fost privit în scârbă, am auzit și cuvinte pe care nici nu vreau să le reproduc și m-am simțit foarte singur și foarte trist, așa, negru cum eram, și s-a făcut noapte și nu s-a mai făcut dimineață și am fost dat afară și din ultima cafenea a nopții aceleia și eram încă negru și mi-ar fi plăcut să am un sandwich să mănânc un sandwich și poate să plâng și era toamnă și eram singur, Sonia, vai, dragul meu, și de fiecare dată când spunea vai înainte de celelalte cuvinte însemna că am atins coarda cea mai sensibilă din sufletul ei slav, non, je n’ai rien oublié, arătam ca doi adolescenți și continuam să înaintăm pe Calea Victoriei ca și cum am fi avut tot timpul din lume și chiar aveam tot timpul din lume, mai era atâta vreme înainte ca ea să-mi spună Așteaptă-mă un pic, eram pe terasă la Biblioteca în Cișmigiu și s-a ridicat și nu s-a mai întors și iar era toamnă și nici de data aceasta n-am făcut nimic în plus, nimic în minus, un bătrân care vindea lozuri în plic își târa picioarele pe Calea Victoriei, pe care se aflau încă afișe cu Stela și Arșinel, non je n’ai rien oublié, pari mai fericit decât obicei, dragul meu, în amintire e mereu mai frumos, ce zici tu acolo, e un citat din Mazilu, din “Frumos e în septembrie la Veneția”, mă duci la Veneția și am mințit-o că da, deși știam că noi nu vom vedea niciodată Veneția împreună, nici Bosforul, iubito, nici Bosforul, am spus ca Esenin, dar cuvintele acestea le-am rostit doar pentru mine, non je n’ai rien oublié.