Ziua de 27 iunie a picat în anul 1883 într-o marți. Contele era superstițios. Credea că fiecare zi de marți are trei ceasuri rele. Se pomenise cu ideea asta vârâtă în suflet, vârâtă în cap pe când avea zece-unsprezece ani. Nu îl mai părăsise de atunci și era încredințat că nici nu îl va mai părăsi vreodată.

Și nu doar superstițios era contele în dimineața aceea de marți, 27 iunie 1883. Nu se simțea bine. Sănătatea sa era în suferință – el care fusese mereu atât de viguros! E adevărat, avea aproape cincizeci și cinci de ani, dar chiar și așa. Contele nu povestise asta nimănui, dar de la o vreme când ieșea afară, când făcea ceea ce orice om trebuie să facă, fie el mujic, sau nobil, sângera. Când făcea treaba mare, sângera. Contele se gândea că așa vine moartea, dar tot îl deranja că moartea a ales să vină anume așa către el.

El, care toată viața respectase moartea, considerând-o ca făcând parte din viață. Contele Tolstoi era trist, agitat, indispus, toate deodată. Avea poftă să scrie un pamflet împotriva autorității țariste, împotriva bisericii ortodoxe, împotriva omenirii întregi, dacă nu chiar împotriva lui Dumnezeu, care, în chip atât de nedrept, îi dăduse cine știe ce maladie a mațelor. Și acum – moartea.

Tolstoi era în cabinetul său de lucru, când Nikolai veni cu corespondența. Contelui i se năzări că ar trebui să pună să fie biciuit.

• Nikolai, ce zi e azi, omule?
• Marți, stăpâne.
• Și tu nu știi nici până acum că eu nu citesc scrisori marțea?! Ești în slujba mea de șase ani și nici atâta lucru n-ai învățat?
• Iertare, stăpâne, prea bine știu. N-am adus decât o singură epistolă. M-am gândit că pe asta o veți vrea, pentru că scrie pe ea: urgent. În plus am văzut că e trimisă de domnul Turgheniev, pe care știu că îl prețuiți, așa că mi-am îngăduit să vin către dumneavoastră, chiar și marți fiind. Să văd dacă nu cumva doriți să…
• Turgheniev? Mi-a scris Ivan Sergheevici?!
• Da, stăpâne. Știu și eu, ca toată lumea, că Ivan Sergheevici e tare bolnav, așa că mi-am închipuit că într-adevăr este o urgență și…
• Ai făcut bine, Nikolai. Iartă-mă, te rog. Dă-mi scrisoarea. Îți mulțumesc.
• Nu aveți pentru ce, stăpâne. Îngăduiți-mi să mă retrag.

Contele cercetă plicul, nu era umblat la el. Îl deschise, scoase hârtia și începu să citească. Scrisul lui Ivan Sergheevici era tremurat, era scrisul unui muribund, cuvintele se înghesuiau unele în altele, ca și cum s-ar fi îmbrâncit și ar fi căutat să iasă din pagină. Era scrisul unui om în suferință, ceea ce adăugă pe chipul lui Lev Nikolaevici încă o umbră. Bunul său Turgheniev murea și murind se gândise la el și îi scrisese!

În tinerețe, îl vizitase pe Turgheniev la oraș, locuise o vreme chiar la el în casă și îl exasperase pe bunul Ivan Sergheevici cu pornirile sale de mitocan. Dar chiar și așa Turgheniev îl iubea și îl iertase. Tolstoi simți cum o gheară în piept și nodul unei lacrimi îl strânse de gât. Om în toată firea învins de sentimentalism! Se scutură.

Și acum chiar citi. Scrisoarea nu îi plăcu deloc.