Desigur, păpușarii sunt la rândul lor păpușile altora. Sătui, românii au fugit unde au văzut cu ochii. Depopularea teritoriului carpato-danubiano-pontic se vede și de pe lună. Ceea ce nu înseamnă că a generat politici publice. La români, politicile publice sunt sublime, dar mai degrabă lipsesc – firește, cu desăvârșire.

Și relațiile dintre oameni au rămas pre-moderne. Bazate în primul rând pe neîncredere. Autoritățile nu sunt legitime. Sunt “ei”, sunt “ăștia”. Nu fac nimic, știu doar să fure, să minte și să înșele. Nu e doar o consecință a celor aproape patruzeci de ani de tranziție, în care într-adevăr asta s-a făcut, s-a furat, s-a mințit și s-a înșelat (nu tu școli, nu tu autostrăzi, nu tu spitale). Și în această lume pe dos, în loc să condamne moral și să refuze să intre în joc, românii au ales să îi pizmuiască pe cei cu putere și să își dorească să le ia locul, nu pentru a reforma sistemul plin de putregai, ci pentru a fura, a minți și a înșela la rândul lor. Intrarea în rândul lumii la români înseamnă  intrarea în rândul hoților. Care,  firește, sunt alintați “băieți deștepți”.

Tranziția a fost un drum lung și dureros, de reluare a firului istoric rupt prin comunism. De întoarcere la pluripartidism, viața politică s-a animat, au înviat partidele istorice, au apărut altele noi. De întoarcere la libertatea de expresie (o, cum au mai gustat românii libertatea de expresie venită după lunga noapte a tiranie!). Și la toate celelalte mărci de bază ale modernității.