A cincea scrisoare către cei din viață – în special cei de acasă (care va fi cunoscută, mai simplu, sub numele de “A cincea”)

Dragii mei,

Sunt pe plajă, la Marea Mediterană, în Tel Aviv. Am un dispozitiv modern la care ascult muzică – “Nocturnele” lui Chopin în interpretarea inepuizabilului Arthur Rubinstein, pianistul polonez de origine evreiască mort la 95 de ani, la Geneva, în Elveția.

 

Am fost, cândva, la Geneva, și nu m-am gândit nicio clipă că acolo, în paradisul acela steril, pot muri pianiști, dar uite că. Prefer pianul lui Rubinstein valurilor Mediteranei. Se intră în amurg.

 

Recitesc “Mătușile din Tel Aviv”. Cosașian până în măduva cordului, nu îmi puteam refuza această fantezie. Fantezie întreruptă când lesbienele de alături încep să se afunde în nisipul unui preludiu deloc obscen. Încerc să mă întorc pe cealaltă parte a existenței.

 

Nu mai pot înainta în lectură. Văd înaintând înspre mare o mamă și o fiică. Fiica este oarbă. Aș putea scrie că fiica e angelică, dar nu e – era ceva nefiresc în alcătuirea ei, ca și cum destinul ar fi refuzat-o, dar ea i s-ar fi impus.

Sunt ipohondru. Una dintre nenumăratele mele frici este că voi orbi. Am avut cazuri în familie, probabil vom mai avea. Mă tem. Orbii mi se par imprevizibili.

 

Îmi întrerup gândul. Ca să ajung pe plaja aceasta, am venit pe strada Trumpeldor. De unde știu eu numele acesta – Trumpeldor?

 

Știu, în general, multe lucruri inutile, de exemplu generali morți în războaie de care vag își mai amintesc și supraviețuitorii lor – căci și războaiele se pot uita.

 

Simt totuși că Trumpeldor nu e un nume inutil. Îmi place. Mă predispune la calambur.

 

Citesc înainte. Asta era! Una dintre mătușile din Tel Aviv stătea pe Trumpeldor, la numărul 42!

 

Dar eu știu unde este Trumpeldorul! Mă ridic, aproape că fug, aproape mă împedic de lesbiene în marșul meu, deloc funerar, trec de Hotelul Imperial, trec și de Sea Side Hotel, trec pe lângă zidul unui cimitir evreiesc, deci un cimitir fără cruci, și ajung. Trumpeldor, 42! Acasă la sa tante Silvie.

 

Bineînțeles că îl sun pe maestru. Ce să facă? Aștepta decizia în cazul echipei de fotbal Steaua – urma să se amâne. Îi spun, abrupt, unde mă aflu.

 

Aud la celălalt capăt al firului o izbucnire de melancolie. Radu Cosașu îmi răspunde că nimeni nu l-a mai sunat din fața casei mătușii sale Silvia, care e de fapt un bloc, dar nici din fața casei mătușii sale Sanseverina, care tot bloc e.

 

E drept, înaintea mea, nimeni nu îl mai sunase nici din Chile, dar nici din Cuba. Îmi spune că niciun prieten nu l-a iubit, până acum, atât de mult încât să îi facă o asemenea surpriză. Găsesc declarația mai mult decât frumoasă.

 

Nu-mi impune, ci mă roagă, să merg drept înainte pe Trumpeldor, așa, și o sa ajung pe Bar Kohba, la numărul 2. “Acolo stătea mama mea”.

Nu e puțin să auzi un om de 83 de ani, scriitorul tău preferat, rostind cuvintele acestea, în ordinea aceasta: “Acolo stătea mama mea”. Mă gândesc la mama mea. Tac.

 

“Ai ajuns?”. “Am ajuns”. “Parcă te vad, acolo, pe scări”. Știu eu cine a fost Bar Kohba? Știu. Simt o manifestare a sufletului, poate chiar o revoltă. Sufletul e un organism viu. Sunt fericit.

Am vorbit puțin – câteva minute, acolo. Glasul scriitorului meu preferat căpătase o nuanță fragilă, așa că am încheiat colocvial convorbirea, invitându-l la un prânz, la întoarcerea mea acasă, în București. N-ar fi rău deloc, dar deloc!, un șalău bonne femme.

Plec spre Einstein intersectat cu Haim Levanon, unde, îndeobște, înnoptez.

Pe Trumpeldor întâlnesc un englez care tocmai cânta, cu un accent pe care îl bănuiesc din sudul Londrei, melodia “The show must go on”.

Ajunsese la versurile “Does anybody know what we are looking for?”.

Îi răspund, de pe celalalt trotuar: “Another hero – another mindless crime/Behind the curtain, in the pantomime”.

Și mă rătăcesc în noaptea care începuse.

Al vostru,
Andrei.

Andrei Crăciun, Baricadele,
Humanitas, 2014

 

 

 

1. Trumpeldor

 

E vară și Mediterana mă face să visez. Visez mult, de obicei visez că timpul nici măcar nu există că și toți oamenii trăiesc deodată. Și că eu nu mai sunt doar eu. Așa sunt mai puțin singur. Eu sunt toți.

Vreau să citesc. Îmi deschid cartea – Mătușile din Tel Aviv. A scris-o Radu Cosașu, cel mai bun scriitor pe care îl cunosc. Îl socotesc, totodată, și cel mai bun dintre prietenii mei.

 

E drept că nu am mulți și că urmează să îi pierd și pe aceștia. Are optzeci și trei de ani. Eu am douăzeci și nouă de ani.

 

Sunt, pentru prima dată, la Tel Aviv, în Israel, învăț idiș la Universitatea Internațională de aici. Dar acum sunt la plajă, citesc și, cât îmi odihnesc ochii, Mediterana mă face să visez.

Din pagină izbucnește în mine un nume care mă face să strig și să alerg: Trumpeldor! Știu unde este această stradă și știu și de ce o știu. Merg pe Trumpeldor, la numărul 42, ca un musulman la Mecca, îl sun.

 

Îi spun unde sunt: în fața casei uneia dintre mătușile din Tel Aviv. Se lasă o tăcere, miile de kilometri dintre noi se șterg și îl pot vedea cum se iluminează.

Mă ghidează telefonic spre casa mamei sale, pe Bar Kohba, la numărul 2. Îl aud: Măi, băiete, ce mi-ai făcut tu mie…

Între noi se strecoară o tăcere care ne face bine. Convorbirea se încheie, chiar înainte să închid îl aud cum îi spune soției: Țumbu, mi s-a întâmplat ceva extraordinar – m-a sunat Crăciunelul din Tel Aviv. Cred că mă iubește și… Cred că și eu îl iubesc.

Nu aud ce răspunde doamna. Închid și devin și eu lumină. Mai stau o vreme pe Bar Kohba, la numărul 2, apoi mă întorc la mare. Mediterana chiar mă face să visez. Doar că acum e adevărat.

Au trecut mulți ani și de atunci. Prietenul meu a murit. Avea nouăzeci și doi de ani și jumătate și i-am fost aproape până la sfârșit.

După sfârșitul lumii, lumea a continuat totuși să existe. Prietenul meu, scriitorul, a fost incinerat și săptămâni mai târziu soția a primit o urnă funerară plină cu cenușă.

 

Mi-a arătat urna aceea plină de melancolie. Nu avea nimic frumos.

 

• Radu nu e aici, mi-a spus.

Avea dreptate. Și soția prietenului meu a murit. Și ea a fost incinerată și săptămâni mai târziu am primit urna funerară plină cu cenușa sa. Nici ea nu era acolo. Am luat cele două urne funerare.

 

Pe cea a prietenului meu am vărsat-o pe strada copilăriei sale – Aleea Popa Nan. Era vară și cenușa s-a amestecat cu țărâna, aleea zăcea în soare, toropită de căldură, nici măcar copiii nu ieșiseră să alerge în praf. Sau poate dispăruseră copiii.

Poate dispăruse lumea întreagă. Deși mi s-a părut că sunt din nou anii 1930 și îi disting silueta prietenului meu, atât că el era copil, iar eu venisem dintr-un viitor greșit, aducând vești despre steaua lui David și tragedii, catastrofe, războaie și moarte.

Urna soției prietenului meu am vărsat-o în mare. Ea avea un nume grecesc, se numea Caliopi și venea de la mare. Poate că tot călătorise prin timp, navigând pe o corabie, până când în sfârșit s-au întâlnit. Fusese cea de-a treia dintre soțiile sale, așa că îi spunea, firesc, Eroica. Prietenul meu era cult și politicos și inteligent și generos. N-a folosit niciodată motorul de căutare google și știa tot.

Am mai păstrat o parte din cenușa prietenului meu și o parte din cenușa soției sale, le-am pus în aceeași urnă și aceasta a rămas în camera mea de zi și aici va rămâne până în ziua în care voi muri și eu, apoi va trebui să povestească altcineva mai departe.

Dar atunci, chiar atunci, când soția prietenului meu mi-a spus că el nu e acolo, m-am întors în timp, să îmi caut prietenul. Și așa a început și povestea aceasta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Aleea Zorilor

Am ascultat și eu muzica sferelor. Știu că există, nu e doar un mit vechi de mii de ani. Există și chemarea. Fiecare aude altceva, iar cei mai înțelepți chiar urmează chemarea.

Trecusem de șapte ani și eram înțelept, chiar dacă nu visam că timpul nici măcar nu există.

Sau poate că pe atunci timpul chiar exista. Trăiam într-un mic oraș de la marginea unei păduri.

 

Vechea lume se prăbușise, dictatorul fusese ucis, umplut cu un sac de gloanțe,  se isprăvise și cu comunismul, venise libertatea și tot nu era bine, ba parcă era chiar mai rău, sau cel puțin așa li se părea oamenilor mari, care nu erau obișnuiți să ducă pe umeri haina îngrozitor de grea a libertății.

Treceam în fiecare zi pe drumul meu către școală pe lângă un chioșc de ziare. Ziarele existau. Nu dispăruseră, așadar și libertatea exista. Nici ea nu dispăruse.

 

De acolo am auzit chemarea, am urmat-o, am luat o gazetă anume și pe prima pagină era un fragment care m-a vrăjit, m-a uluit, m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc și să-mi accept destinul: aveam să fiu ziarist și aveam să scriu ca omul acela.

Exista și o fotografie. Era fotografia unui bătrân cu părul vâlvoi și ochelarii ridicați pe frunte, un bărbat care ridica și un deget pentru a întări un argument.

Nu arăta fioros. Arăta ca și cum ar fi fost foarte deștept. Și după ce am decis că acesta va fi prietenul meu cel mai bun, iar eu voi fi ziarist și voi scrie la fel de frumos, am mai citit o dată textul.

 

M-am lăsat legănat de frazele sale. Nu e un verb ales la întâmplare. Chiar era ca și cum aș fi fost într-un leagăn. Niciodată nu văzusem adjective mai bine asortate substantivelor.

 

Totul era perfect, câtă perfecțiune poate să încapă într-un articol de ziar. Astăzi nu mai există ziare, lumea chiar a dispărut.

 

Citeam de la patru ani, dar, firește, nu ajunsesem la clasici. Nu auzisem niciodată numele lui Seneca. Nu auzisem niciodată numele lui Marcus Aurelius. Nu auzisem niciodată numele lui Platon. Eram un vițel, poate că nu chiar atât de diferit de vițeii mai mari ai lui Fellini. Nici la Rimini nu ajunsesem vreodată. Nici nu știam că există Rimini pe lume, deși aveam intuiția paradisului.

Textul acela din ziar era însă opera unui mare scriitor. Aveam șapte ani și știam să recunosc un mare scriitor. Și l-am mai citit o dată.

Am încercat să înțeleg ce e dincolo de magie, care e trucul, care e vrăjitoria. Știam că trebuie să fie un truc. De unde veneau humorul, echilibrul, moderația, pofta de a povesti?!

Arta se născuse sub ochii mei vrăjiți și lumea avea să aibă o altă însemnătate și viața avea să îmi fie pentru totdeauna alta. Am mai citit o dată textul.

 

Nu m-am mai dus la școală. Am cotit stânga, am traversat un drum lung și am ajuns în pădure. M-am așezat lângă un copac și am mai citit încă o dată. Apoi nu m-am mai gândit la nimic.

Deodată, cum e bine să se întâmple într-o nuvelă, cum e bine să se înâmple într-o copilărie, am hotărât să îmi fac o cazemată, dar nu aveam ce îmi trebuia.

 

Dacă aș fi știut pe atunci muzica lui Bill Fay, aș fi ascultat-o la mine în cap, la mine în inimă, la mine în oase, la mine în respirație, m-aș fi gândit la păsări și fluturi și albine și răsărituri de soare și la toate câte sunt pe lume pentru care simți că trebuie să mulțumești, totuși, cuiva. Nu o știam. Chair eram un vițel. Dar aveam și îndemânarea unei maimuțe.

Așa că m-am urcat în copac, încercând să ajung cât mai sus și să văd cum se vede tot orașul nostru de la înălțimea aceea. Dar nu m-am mai urcat fără să-mi pese că aș putea să cad și să crăp, să-mi sparg țeasta, să mă umplu de sânge, să-mi rup nasul, mâinile, picioarele și gâtul.

Ceva chiar se schimbase. Acum aveam ceva de pierdut. Voiam să învăț cum aș putea și eu povesti ca acela. Și ce povestea, la urma urmei? Un gol marcat într-un meci de fotbal de un atacant francez care juca la o echipă care purta un nume imposibil de uitat: Manchester United.

Și eu jucam fotbal, și eu văzusem goluri. Dar nu știam să le povestesc așa, nu știam să văd totul. Nu știam să văd totul pe de o parte și pe de altă pate. Nu știam nici măcar puterea cuvântului totodată. Eram un vițel.

Așa că am coborât cu grijă și am mai citit încă o dată articolul acela. Aveam pentru ce să trăiesc, gazeta aceea apărea în fiecare săptămână. Se numea Fotbal plus. Îmi plăcea mai ales cuvântul acela – plus. Promitea că întotdeauna va mai fi ceva. Promitea că sfârșitul nu ne poate atinge și nici măcar nu există. Și chiar am crezut că întotdeauna va mai fi ceva.

Mi-am jurat că nu voi pierde niciun număr din gazeta aceea, orice s-ar întâmpla pe pământ, cu mine și în mine. Mi-ar fi plăcut să am un frate de cruce, să vărs o picătură din sângele meu peste sângele lui, să am un martor la jurământul meu. Nu aveam pe nimeni. Eram un vițel singuratic.

 

Am împăturit ziarul cu infinită grijă și l-am pus în ghiozdan, între cărți și caiete și în sfârșit m-am dus la școală, pentru ultimele ore.

 

Aveam de dat câteva explicații, dar învățătoarea era îngăduitoare. Tot ce trebuia să fac era să o mint: să îi spun că nu mă putusem trezi fiindcă aseară am fost deranjat la stomac.

 

Era delicată, nu ar fi chestionat-o pe mama cu privire la starea mea de sănătate, mai ales într-o chestiune așa de complex ca un deranj la stomac, mai ales dacă aș fi fost activ la ultimele ore.

 

Tot ce trebuia să fac era să pară că faptul că am revenit la clasă, în colectiv, mi-a dat aripi, să îi arăt că era cea mai bună învățătoare din lume, ceea ce se prea poate să fi fost și adevărat.

 

Învățasem din vreme exact ce vor adulții și le dădeam întotdeauna ce voiau doar pentru a fi lăsat cât mai repede în pace.

 

Iar după ce mă lăsau în pace, începeam să visez. Visele mele erau toate cu eroi din cărțile de aventuri, cu indieni apași. Copilării!

Dar uite că trecusem de șapte ani și de acum aveam alt vis: cum anume va fi viața mea.

Drumul spre școală dura zece minute, dar atunci a fost mai lung, pentru că mi-am văzut tot viitorul, vedeam, vedeam, vedeam și era să-mi zdrobesc țeasta de un stâlp, din pricina neatenției, și era să cad într-un canal, și era să fiu sfârtecat de un câine fără stăpân și nici măcar n-am băgat de seamă când am trecut pe lângă vecina de la trei, doamna Dorneanu, care era croitoreasă și căreia nici nu i-am zis sărut mâna, cum s-ar fi cuvenit.

Și trei popi am mai întâlnit eu în drumul meu și niciunuia nu i-am sărutat mâna. Primul era chiar popa Danciu al nostru, de la ortodocși, mic și chel, cu pantofiorii lui de lac, cu pantofiorii lui cu toc, care ar fi trebuit să-l înalțe, dar nu îl înălțau. Capul său semăna unei păsări, purta cioc popa Danciu și uneori peste chip i se așeza o tristețe cum trebuie că a cunoscut Lazăr după ce l-a înviat Hristos și a văzut că degeba l-a înviat pe el dacă lumea a rămas la fel de urâtă, de meschină, de strâmbă. Dar aceste idei s-au așezat în mine mulți ani mai târziu, pe atunci doar îl evitam pe popa Danciu fiindcă nu-mi plăceau predicile lui, pe care nu ezita să le țină și școlarilor ca mine, îi prindea de nasture, mai ales că nu era cu mult mai înalt decât un copil de unsprezece ani, și începea să turuie de domnul Iisus. Deși mic, îl vedeai cu apare de la mare depărtare, fiindcă parcă plutei în loc să meargă, propulsat de pantofiorii aceia cu toc.  Pe popa Danciu l-am văzut într-o clipă de profundă luciditate, așa că am schimbat din vreme trotuarul. Dar nu peste mult mi s-a arătat alt popă, pastor cum îi ziceau ei, adventiștii, care se nimeriseră la noi în oraș după moartea dictatorului și nu mai plecaseră. Îl chema Beniamin, purta cămăși curate, albe, era înalt și palid. Nu îți ținea predici la fel de obositoare, dar tot căuta să intre în vorbă și să aducă vorba de domnul Iisus. Săracul domn Iisus, bătut în cuie pe cruce, între popa Danciu al nostru și pastorul Beniamin. Fiind atât de înalt încât părea că dă cu fruntea de norii de jos ai cerului, l-am văzut de departe, așa că iar am traversat trotuarul și am scăpat și de pastorul Beniamin, când l-am văzut pe nebunul orașului.

Nebunul purta un neobișnuit nume rusesc, Miciurin, și înjura groaznic, deși era prietenos și saluta toți oamenii cu cuvântul auguri!, și salute și păsările și pietrele din drum. El se credea un pescar de suflete, ca apostolii lui Hristos din Biblie, religia sa era nebunia de a vedea lucrurile așa cum erau, înjurăturile lui îmi plăceau mult, atât că izbucneau din nimic, nu știai niciodată în ce toane va fi Miciurin, biserica mea e viața, bă!, striga uneori Miciurin, altădată a făcut ochii mari la mine și a spus niște cuvinte al căror rost nu l-am înțeles vreme de zeci de ani sau poate că nu l-am înțeles niciodată:

• Știi că și păpușile îmbătrânesc?

 

Dar l-am văzut venind și pe acesta și iar am traversat trotuarul, și am continuat să mă las purtat pe aripile visului meu, fiindcă mă ferisem deja de pericolul de a fi fost atacat cu Hristos sau cu înjurături și sfaturi nebunești de viață și cuvinte al căror înțeles era greu de pătruns. Pentru că nu doar că păpușile îmbătrânesc mi-a spus cândva Miciurin, ci și că luna se plictisește în cer.

• Știi că și luna se plictisește în cer?

 

Dar acum era liniște, binecuvântata liniște care se așterne când treci în zig-zag de pe un trotuar pe altul și reușești să rămâi singur cu visul tău.

 

Și așa înaintam eu în visul meu și școala, și orașul, pădurea, oamenii mari, colegii mei de clasă și fratele meu de cruce inexistent – toți erau doar obstacole în calea adevăratei destinații. Un  articol într-un ziar și lângă el o fotografie cu mine. Eu nu voi avea părul vâlvoi și nici nu voi purta ochelarii pe frunte, eu nu voi purta ochelari și nu voi ridica nici degetul, ca să întăresc un argument.

 

Dar voi scrie la fel de frumos și articolele mele vor fi leagăne care te vor purta, ușor, ușor, repede, mai repede, spre o foarte curioasă fericire. Și așa, purtat de aripile acestei speranțe, am și ajuns la școală.

Școala semăna unui penitenciar și cam asta ar fi și ajuns, dacă nu erau oamenii, destul de mulți fantastici.

Îmi împăturisem cu grijă ziarul, întotdeauna din ziua aceea am avut mult mai multă grijă de ziare decât de oameni, mai multă grijă de puritatea cuvintelor decât de puritatea gesturilor.

 

Adevărul e chiar mai grav: mi-am iubit, în viață, mai mult ziarele decât familia, mai mult decât iubitele, mai mult decât viața.

 

Ziarele mi-au dat un rost, ele m-au făcut să visez și să zbor. Și nici măcar nu era prima dată când mi se întâmpla.

Prima dată fusese într-o zi din vara lui ’90, cea mai frumoasă vară. Nu împlinsem încă șapte ani, iar la un televizor parțial color era campionatul mondial din Italia, la televizor erau nopțile magice.

La Coppa del Mondo a participat și echipa noastră națională și ar fi putut să ajungă mult, mult mai departe, dar nu ea m-a uluit.

 

Altcineva m-a fascinat. Acel altcineva era un fotbalist italian foarte tânăr și subțire, care a plutit printre adversari, care a curs către poarta adversarilor ca un râu, pentru ca în fața porții să devină o cascadă și un miracol.

 

A fost cel mai frumos gol pe care l-am văzut vreodată: golul lui Roberto Baggio din meciul cu Cehoslovacia. M-am îndrăgostit pe loc și pentru totdeauna.

Au fost goluri mai frumoase pe lume și înainte, și după acesta. Dar anume acesta a fost cel cu care am deschis ochii către magie, către minune, către artă.

 

Golul acesta, în care mingea a fost purtată de la Schillaci la Giannini și de aici la Roberto Baggio, care s-a transformat în cal, în vânt și în zeu, m-a lăsat cu gura căscată.

 

Mai târziu, mulți ani mai târziu, mi s-a mai întâmplat asta. Mi s-a întâmplat când am văzut frumusețea coastei Amalfi, când am ascultat prima dată Beethoven și Lennon, când l-am văzut pe Michael Jackson făcându-și pașii de dans care sfidau legile gravitației.

Și mai târziu, când am cunoscut îndeaproape o fată care se născuse în Africa din părinți brazilieni, străbunicii ei purtaseră neîndoielnic belciug și ea avea încă toate rănile sclaviei în suflet. O fată care a copilărit în Namibia înainte să devină cea mai frumoasă femeie din lume și partenera mea de dans într-o  noapte fără stele în camera mea secretă de la capătul lumii.

 

Numele ei era Naomi și poate că încă mai este, un nume coborât din Biblie, un nume care nici măcar nu trebuie să fie adevărat pentru ca Naomi să fi existat.

Încercasem să marchez și eu ca Roberto Baggio, dar genunchii nu mă ascultau, picioarele mele nu erau picioarele unui artist, erau picioarele unui călător.

 

Eram, totuși, deja obișnuit să traversez munți, mama mea era o montagnardă invincibilă și eu îi moștenisem puterea cehoviană de a îndura, chiar dacă nu știam încă niciunul dintre cuvintele acestea.

Dar ziarele, ziarul acela, articolul acela, autorul acela îmi arătaseră altceva.

Că și cuvintele pot curge la fel ca Roberto Baggio printre bieții cehoslovaci, rămași și ei cu gurile căscate.

 

Iar asta, asta am știut-o chiar atunci, pe loc și pentru totdeauna, asta și eu aș fi putut să fac.

 

Din ziua aceea, știind că nu voi putea fi niciodată un fotbalist ca Roberto Baggio, am hotărât că voi fi un ziarist ca Radu Cosașu.

Școala, spuneam, avea forma unui lung dreptunghi incomplet. Îi știam profesorii, îi știam clasele și cancelaria. Copilărisem în școala aceasta, fiu al unor profesori de matematică. Nu aveam mai mult de doi ani când săltam în pasul ștrengarului pe culoarele întunecate ale școlii. La școală eram ca acasă.

Adevărata mea casă era însă pe Aleea Zorilor, într-un apartament mic, mic, mic, în care abia aveau loc trei suflete, nu mai spun de toate dramele care trebuiau înghesuite în cele două camere, toate tăcerile, toată suferința și toate speranțele din care sunt făcute trei vieți de oameni, fie ei doi mai mari și unul mai mic.

Părinții mei erau foarte tineri și Aleea era un paradis, Aleea era un Eden și uneori noi știam asta.

Cine nu știa să vadă vedea doar o stradă care nu venea de nicăieri și care nu ducea nicăieri, care se pierdea în pădure. O stradă suspendată, poate că în afara spațiului, poate că în afara timpului.

Dar eu știam să văd. Aleea era un loc minunat și dur, locuit de oameni pe care îi priveam ca și cum ar fi fost mateloții pe o corabie pe care eu o conduceam adânc, și mai adânc, pe mări și pe oceane, în căutarea unei insule care nici măcar nu există.

 

Toți oamenii de pe Alee erau oamenii mei, erau personajele mele, erau supuși capriciilor mele, făceam, în mintea mea, cu ei tot ce doream. Eram visător și singuratic și crud și bun și rău și iertător. Cine nu știe câte încap într-o inimă de copil nu știe mare lucru din viață. Într-o inimă de copil încape totul.

Tatăl meu juca șah, așa că am început și eu să joc șah, fără să mă învețe nimeni. Am fost copilul Mozart în fața pianului pentru o vreme, apoi n-am mai fost. Marii maeștri de care era tatăl meu înconjurat mă priveau cu îngăduință. După ce, pe la cinci ani, i-am învins pe fiecare au spus că a fost o întâmplare și au refuzat pentru totdeauna să-mi mai acorde o partidă, deși ei erau cei care trebuiau să ceară revanșa. Lumea mea putea să fie și perfectă, atâta timp cât rămâneam între marginile tablei de șah. Restul lumii nu era așa. Pe la șase ani și jumătate mi-am pierdut deodată pofta de a juca șah, la fel de misterios cum mă cuprinsese. Nu am mai recâștigat-o. Trecuse și asta.

Și tot nu știam pe atunci nimic despre omul din fotografie. Îi știam doar numele, numele pe care singur și-l alesese în ziua când a împlinit optsprezece ani, dar eu încă nu știam nici asta. Era un nume care îmi plăcea, îmi plăcea să mă joc, și asta făceam toată ziua, cu cuvintele.

Cuvintele nu îmi erau ca genunchii, cuvintele nu erau ca picioarele mele stângi, cuvintele mă ascultau. Puteam să fac orice din cuvinte, le puteam roti pe degete ca pe chei, le puteam arunca în aer, ca pe portocale, ca pe artificii. Cuvintele mi se așezau la picioare, ca niște câini leneși, ca niște pisici obezi, cuvintele mă puteau duce în cele mai stranii locuri, cuvintele mele aveau să facă posibil chiar miracolul iubirii. Nu mai erau mulți ani până când aveam să scriu scrisori de dragoste de la toți colegii mei pentru toate fetele de la a șasea B, acea insulă unde ascunseseră făpturile desăvârșite.

 

Cuvintele erau, iată, superputerea mea și învățasem deja să o folosesc. Știam să las o pauză mai lungă, știam să pun un punct, știam să cutremur pământul între punând un singur punct.

Știam și să pun un semn de întrebare, știam să folosesc adjectivele, știam să curtez substantivele, știam să mă folosesc de repetiții, știam să mă fac iubit doar dintr-o metaforă, știam ce poate să facă o metaforă mai ales în inima unei fetițe, ca să nu mai zic de inima unor femei trecute prin toată viața. Eram un povestitor.

 

Așa mă născusem, de parcă mă născuse chiar bunica mea, Angela. Și ea era o povestitoare. Inventa nume și povești, reinventa tot ce se făcuse deja, avea un extraordinar simț al frazei, cum nu mai văzusem la nimeni.

 

Omul din ziar era întocmai ca bunica mea, atât că avea carte și scria într-un ziar.

Bunica mea abia dacă știa să scrie, nu fusese la școală, iar când mergea la cinematograf, în anii 1960, bunicul meu îi citea scrisul, fiindcă literele fugeau prea repede de pe marele ecran.

 

Dar ea știa să povestească, avea o lejeritate în arta de a se folosi la momentul potrivit de substantivul potrivit. O inimă. O idee. O privire. Inventa până și cuvinte. Ar fi trebuit să primească Premiul Nobel pentru Literatură, chiar dacă nu știu să fi scris vreodată fie și un singur rând.

Poate că ar fi trebuit să mă opresc să-l ascult pe Popa Danciu, poate ar fi trebuit să-l ascult pe Pastorul Beniamin, poate ar fi trebuit să nu-l ocolesc pe Miciurin, auguri preot al nebunilor și al visătorilor! Poate ar fi trebuit să aflu de la ei că nici Iisus Hristos n-a scris niciun cuvânt. Și nici Socrate, deși ei nu mi-ar fi vorbit despre Socrate, de care aveam să aflu singur mulți ani mai târziu, dacă timpul tot ar exista și s-ar putea măsura așa cum am fost învățați.

Bunica mea n-a primit niciun premiu, dar când povestea cobora o lumină în ochii ei, o lumină care o îndumnezeia.

Iar eu când am citit articolul acela, în urma căruia am simțit nevoia să mă urc într-un copac, și chiar m-am urcat, pentru a vedea de sus lumea întreagă, m-am simțit Dumnezeu, un Dumnezeu copil, care a aflat la ce bun toate cele făcute și nefăcute.

 

Asta trebuia să fac: să mă uit la goluri marcate de bărbați subțiri și iuți, care toți aveau să fie copii ale unor copii ale unor copii ale unor copii ale lui Roberto Baggio, și să scriu în ziare texte ca acela pe care tocmai îl citisem. Texte ca ale lui Radu Cosașu.

 

Nu știam pe atunci, dar și omul acesta își avusese aleea sa. Aleea Popa Nan din București.

 

Alți mulți ani mai târziu cenușa sa s-a pierdut în praful orașului, întocmai cum am povestit, și era vară și trecuse toată viața și se lumea se încheiase de mai multe ori, de prea multe ori.

– Uită-te, bă, pe unde mergi!

 

Uitasem că ajunsesem la școală, mă loveam des de oameni pentru că pur și simplu nu îi observam, mergeam gândindu-mă la ale mele.

 

Iar lumea mea devenise brusc mult, mult mai bogată. Îmi vedeam viitorul, nu mă mai uitam la elevii de a șasea de care mă ciocneam ca de stâlpii de iluminat.

Am simțit cum crește în cel lovit furia, dorința de a-mi da un ciocan în cap, un pumn în gură sau măcar un capac sau măcar o castană.

Eram pregătit a mă feri, căci cunoșteam deja arta eschivei, unul ca mine, care trăise lovindu-se cu capul de lucruri și oameni, trebuie să învețe și arta aceasta, spre a supraviețui, dar am auzit și o voce. Era vocea unui salvator.

• Lasă-l, bă, nebunule, că e ăla mic a lu’ diriga!

Mama. Mama mea, care mă condamnase la viață și la moarte, mama mea mă salvase încă odată.

• Ăsta, mă?! Așa mic?
• Așa mic.
• Scuză-mă, frățioru’ meu, da’ cască gura pe unde mergi, că dai peste un bulangiu’ și te trezești cu vreun capac, dracu’. Sărutări de mâini acasă, la doamna dirigintă.

 

N-am zis nimic, nici măcar n-am obiectat că nu aveam cuvântul bulangiu’ în vocabular și n-ar fi trebuit să mi se dezvăluie în felul acela brutal, am continuat să nu casc gura decât în fața operelor de artă și nici acasă n-am zis sărutări de mâini la doamna dirigintă. I-am uitat repede pe elevii aceia, ca și cum n-ar fi fost, ca și cum n-ar fi meritat să fie. Altele aveam eu în sufletul meu.

 

Pe unde era drumul? Pe unde era drumul către ziar, către restul vieții mele, către mine și către casa prietenului meu? Pe unde trebuia să pășesc?

Care era calea?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3. Întâlnirea

 

Drumul n-a fost scurt și nici ușor n-a fost, dar mult mai important este că a existat și a putut fi parcurs.

 

Mi-am făcut școlile, anii de liceu treceau îngrozitor de greu în timp ce treceau.

Privind în urmă, dacă timpul chiar există și putem privi în urmă, parcă au fost o clipă sau cel mult o jumătate de ceas, parcă nici n-au fost, am reușit să evit admiterea la facultatea de jurnalism, care mi s-a părut întotdeauna că nu poate fi o opțiune, din moment ce britanicii nici măcar n-au o facultate de jurnalism. Și dacă nici britanicii nu se pricep la presă, atunci nimeni nu se mai pricepe. Ei, care caută întotdeauna adjectivul cel mai rece, ei știu, ei știu prea bine cum se face.

Așa că am urmat alte universități, în paralel, cu gândul că trebuie să aștept, să aștept, să aștept. Până la urmă se va deschide o ușă și pe ușa aceea voi intra într-o redacție și, mai departe în restul vieții mele. Nu putea exista altă desfășurare a acțiunii și niciun alt punct culminant nu putea exista.

De la naționala de fotbal a Italiei nu învățasem doar că există artiști care pot aduce marea frumusețe și lovind cu piciorul o minge, artiști ca Roberto Baggio, care deja îl socoteam cât aceia pe care îi dăduse Renașterea, cât un Leonardo sau un Michelangelo, cu atât mai mult cu cât toți străluciseră în Toscana.

Nici nu îndrăzneam să visez că voi vedea vreodată Florența, despre care știam deja, fără să mă învețe nimeni, că e cel mai frumos loc din lume, după Veneția. Învățasem și ceva metafizică. Aflasem și despre Rimini, despre un album cu fotografii color în care apusurile de soare păreau că îl țin de subțiori pe Dumnezeu, care zâmbește și ne iartă. Era ceva ce nu puteau povesti nici Popa Danciu, nici Pastorul Beniamin nici nebunul Miciurin. Era ceva. Copiii știu să iubească libertatea. Nici asta nu i-a învățat nimeni. Dar eu nu mai eram chiar atât de copil, auzisem de Esenin, “rămâi pe cer, steaua mea, nu te prăbuși!”, știam cuvântul metafizică din interioru.

Și jocul de fotbal are metafizică. Italienii jucau fotbal cu gândul că, pentru a învinge, trebuie să reziști. Importantă era, așa cum aveam să aflu mulți ani mai târziu de la Cehov, puterea de a îndura, am mai menționat-o.

 

Puterea de a rezista vieții și adversarilor și de a profita de cea mai mică ocazie ivită. Pentru a schimba cursul unei partide, cursul unei vieți ajunge o singură ocazie. Trebuie să aștepți, să ai răbdare și să nu ratezi ocazia aceea. În anii aceia mă simțeam o clipă lângă glezna lui Dumnezeu așteptând să se aplece, o dată, o singură dată, să mă privească în ochiul meu albastru de clipă și să exist pentru totdeauna.

Toată tinerețea mea am așteptat o ocazie, am așteptat-o așa cum aștepți un tren într-o gară care nici nu știi dacă mai există. Nicio zi n-am renunțat la gândul că gara aceea, totuși, există, și că trenul acela va veni. Alt optimism eu n-am cunoscut.

 

Și așa am ajuns în marele oraș, un băietan slăbănog, cu ochii mari și părul creț, visând un singur cal verde pe peretele vieții – și anume că voi ajunge ziarist de presă scrisă, și mai clar că voi fi cronicar al marilor partide de fotbal. Și mai exact, că voi fi un cronicar care va scrie ca prietenul meu care habar n-avea că exist și că îl caut neîncetat din ziua aceea în care am citit un articol și m-am urcat într-un copac și că mi-am îndurat adolescența și prima tinerețe întocmai cum se apăra naționala de fotbal a Italiei în fața unei Brazilii dezlănțuite. M-am apărat, m-am apărat, m-am apărat, m-am apărat și am așteptat.

Ocazia a venit într-o zi de toamnă, terminasem deja prima facultate, iar la cea de-a doua ajunsesem la jumătate, unde e cel mai greu, căci s-au epuizat marile speranțe și sfârșitul nu se arată și nici fetele din Basarabia, acel dar făcut de Dumnezeu omului ca să îl iertăm pentru nenorocirile, nu mai erau o necunoscută.

Și chiar dacă îmi plăcea școala și puteam petrece săptămâni în șir citind din Kissinger și din Tolstoi, din Fiodor Mihailovici Dostoievski și din Tony Judt, era timpul să încep viața, dar viața nu putea începe decât într-un singur fel, și anume în felul pe care îl așteptasem dintotdeauna: trebuia să intru într-o redacție.

Citeam, de aceea, în fiecare zi gazetele, toți vânzătorii de ziare erau prietenii mei, pe toate străzile unde am locuit, în toate cartierele, în toate orașele mi-am cunoscut vânzătorii de ziare și ei m-au cunoscut pe mine, fiindcă eram cel mai fidel dintre cumpărători. Eram disciplinat, nu îmi îngăduiam să ratez niciun jurnal. Niciodată n-am cumpărat un ziar mai târziu de orele opt și jumătate. Îmi plăcea să aflu devreme ce era de aflat despre lume.

 

Și totul era important, totul trebuia citit, din toate puteam să învăț, iar realitatea nici măcar nu mă interesa, mă interesa însă arta de a spune o poveste care poate să se ducă direct într-o inimă de om.

Și, din câte înțelesesem, marii cronicari știau să facă asta. Poate că doar ei știau să facă asta. Uneori, când citeam un articol bun pluteam zile, luni, milenii.

Niciodată un articol bun nu a fost, pentru mine, mai prejos de un roman sau de un poem, fie el și în proză. Și cu anii am aflat că prietenul meu care nici măcar nu știa că exist și că îl caut și că l-am așteptat toată scurta mea viață nu scria doar cronici. Ar fi fost mult prea puțin.

 

El era un scriitor în toată puterea cuvântului, iar în gazete risipea frumusețe scriind și despre filme, și despre cărți, și despre fapte mărunte, și despre jocul politic, care nici el nu era lipsit de importanță, fiindcă totul chiar era foarte important.

 

Am aflat că prietenul meu scria în mai multe gazete și în lunga sa viață scrisese în și mai multe, scria de zeci de ani și creionul său nu obosise și arta sa era mai frumoasă și mai frumoasă și mai frumoasă, citindu-l îmi făcea poftă să îl invit la dans, să îi dăruiesc o mandarină, îmi doream să urcăm împreună pe o corabie și să călătorim prin toată lumea, nu știam pe atunci că nu dansa și prefera legumele fructelor și că pentru nimic în lume nu s-ar fi urcat pe o corabie, pentru nimic în lume nu ar fi coborât sub pământ, după un metrou, pentru nimic în lume nu ar mai fi urcat într-un avion și, în general, n-ar fi călătorit nicăieri, fiind un om cu rădăcini.

Aripi, el avea doar în scris. Dar eu nu știam toate acestea, încercam însă să aflu mai multe și mai multe și mai multe, citind, citind, citind, citindu-l mi se părea că îmi mai crește o pereche de ochi peste prima pereche de ochi, ochii mei de lapte, iar ochii aceștia cei noi aveau o privire mai blândă și mai înțeleaptă și vedeau mai departe și nu erau orbi și parcă și inima mi se deschidea și mintea mi se ascuțea și viața toată devenea promisiunea unui paradis.

Într-o zi și eu voi putea face asemenea vrăji, într-o zi și eu voi fi magician, într-o zi voi avea și eu super-puterea iluzioniștilor care scot cuvintele potrivite ca pe panglici dintr-un joben nesfârșit, și iepuri albi cu chip de adverbe scot iluzioniștii aceștia, iar prietenul meu era neîntrecut în arta sa.

 

Și am mai aflat eu că era apreciat și iubit și greu găseai un text în care să fie biciuit cu cuvinte aspre, deși mai existau și din acestea, fiindcă și prietenul meu fusese tânăr, foarte tânăr, și el avusese vise, iar visele sale se sfârșiseră prost, fiindcă drumul care credea că duce spre o lume mai dreaptă a dus până la tovarășul Stalin. Prietenul meu era evreu.

Înainte să-l întâlnesc, nu știam prea multe despre evrei, iar despre Holocaust știam cât toată lumea care fusese la cinematograf să vadă filmul de cinema “Lista lui Schindler”. Din care mai țineam minte doar o fetiță într-un paltonaș roșu și o melodie care te sfâșia. Uneori ascultam melodia aceea și, o vreme, mă simțeam sfârtecat. Dar nu dura la nesfârșit. Nimic nu dura la nesfârșit. Toate erau trecătoare, avuseseră dreptate bătrânii greci. Căci mi se întorceau în vise fetele subțiri și uneori mă închipuiam Casanova. Eram atât de tânăr încât fusesem scutit de harul lucidității absolute, era timpul să fiu ridicol și câteodată chiar eram.

Filmele de cinema fuseseră importante în devenirea mea. Eram incomplet, pentru că nu văzusem toate filmele de cinema, pentru că nu știam toate sonatele și sonatinele, nici sonetele, nici suspinele unei femei părăsite, câteodată mă cuprindea din senin somnul și în vis mulțumeam pentru pâine. Pe vremea dictatorului, mama mă trimitea deseori să ridic rația. Nu mai știu câtă pâine primeam pe săptămână, dar știu sprâncenele aspre ale atotputernice ale vânzătoarei, căreia îi mulțumeam pentru pâine și i-aș fi mulțumit și în genunchi, dacă mi-ar fi cerut-o. Purtam peste tot orașul de lângă pădure, mai ales pe dinăuntru. Timpul, chiar dacă exista, era uneori neputincios. Poate că eram totuși mereu copil, poate că niciodată copilăria nu avea să treacă.

Iar în orașul de lângă pădure existase un cinematograf care se numea Luceafărul. Iar acolo era o vânzătoare de bilete care nu îmi tăia niciodată bilet. Mama mea fusese profesoara fiicei sale și îi purta o recunoștință care se manifesta așa: mă lăsa să intru la orice film, la orice oră, ori de câte ori îmi doream. La unele dintre ele mi-am dorit să intru de multe, de foarte multe ori. Iar la filmele care nu erau pentru copii – cu atât mai mult.

 

Am văzut “Bodyguard” de douăzeci și șapte de ori, de câte ori a rulat, aș fi preferat să mă urc pe cruce, ca Hristos, decât să pierd filmul “Bodyguard”. Whitney Houston era cea mai frumoasă dintre creațiile lui Dumnezeu și toată viața am căutat-o fără să o găsesc. Poate că Naomi i-ar fi putut semăna, dacă totuși ar fi existat.

Iar la “Lista lui Schindler”, deși mi se spusese clar că nu e un film de copii, am fost în sală cu o mână de muncitori obosiți, care cine știe cum ajunseseră acolo, poate căutând răcoarea și întunericul și depărtarea de lume.

 

Nu mai era niciun alt copil în afară de mine, ceea ce a favorizat curgerea lacrimilor. Lacrimile au curs după bunul plac al inimii mele tinere, inima mea de zece ani, curgeți, curgeți, curgeți, curgeți, lacrimi ale mele!

Glandele mele lacrimare erau tinere și ele și asta era tot ce știam despre Holocaust. Dar ce știam era, de asemenea, foarte important. Am citit și am recitit Biblia și cărți de istorie și memorii și jurnale și am căutat să înțeleg. Așteptam să îmi întâlnesc prietenul și nu puteam să merg chiar atât de nepregătit la întâlnirea aceea.

Am aflat, desigur că se pricepea la muzică și că în copilărie studiase pianul, așa că am început să citesc despre viața lui Schubert.

 

Am aflat că este francofil, că iubește scriitorii francezi și am început să citesc Guy de Maupssant și Baudelaire și Zola și Stendhal și Flaubert și Hugo și Balzac și Dumas-tatăl, și am citit, am citit, am citit până le-am aflat și marilor clasice scandaloase secrete. Toți avuseseră vieți care mi se păreau fantastice, în care apăreau prostituate și bordeluri și siflisul.

Uneori mă gândeam că e minunat că secolul XIX a trecut și asemenea pericole sunt mai rare și ce bine că prietenul meu, care nici nu știa că exist, nu era un mare clasic, să înnebunească, să se animalizeze într-un ospiciu, să moară înainte de vreme, falit și zdrobit de greutatea vieții adevărate.

Viața adevărată – ce expresie! Știam puțin despre ea, dar și despre ea mă străduiam să învăț, să învăț, să învăț. Fiecare om putea fi și era o lecție. Fiecare zi putea fi și era o lecție.

 

Și timpul trecea și, cum spuneam, ocazia aceea s-a ivit într-o zi de toamnă. Eram la Bucur Obor, mâncam un sandwich oribil, care mă ajuta să nu mor chiar pe loc, când am citit într-un ziar anunțul care m-a adus mai aproape de singurul vis pe care l-am urmat vreodată.

Era un concurs. Întotdeauna mi-au plăcut concursurile, mai ales că obișnuiam să le câștig. Am trimis un text și m-au primit într-o redacție de ziar. Am rămas patru ani în redacția acelui ziar, apoi am plecat la un alt ziar, mai puțin viu și atunci am început să mor puțin. De câte ori aveam ocazia scriam despre omul care îmi schimbase viața și îmi arătase destinul. Scriam despre prietenul meu care încă nu știa că exist.

Și a venit o vară în care m-a sunat. Am crezut că e o farsă. Nu era o farsă. Era chiar el. Mi-a spus niște cuvinte pe care nu le voi mai uita, chiar dacă voi uita toate celelalte cuvinte care s-au spus vreodată pe lume. Mi-a spus așa:

• Vino, ești pregătit.

Nu mă simțeam. Dar m-am dus. Am stat de vorbă zece ore și am văzut un meci de fotbal dintr-o cupă europeană în care juca o echipă românească din Vaslui cu una din Praga.

Am vorbit despre Moldova și despre Primăvara de la Praga și când am plecat trecuse de miezul nopții. Prietenul meu avea optzeci de ani și nu avea somn.

Când dormea nu visa lei, când dormea visa ședințe de partid din anii 1950, critici și autocritici, îi visa pe cei care îi dictaseră șomajul ideologic, visa dictatori, îi visa pe Stalin și pe Ceaușescu, visa scriitori vietnamezi chiar dacă nu știa cum arătau și echipe de fotbal de la sfârșitul anilor 1930, din timpul copilăriei sale care nu s-a terminat pe 1 septembrie 1939, în ciuda istoriei mari.

Copilăria sa a continuat pentru totdeauna, atâta timp cât a putut să viseze echipe de fotbal de la sfârșitul anilor 1930 timpul nu l-a putut lovi, timpul nu l-a putut învinge.

În ziua aceea care abia începuse am coborât pe scări de la etajul zece din blocul de pe Titulescu unde prietenul meu locuia și am mers în pași de vals până la mine, în mahalaua Teilor, uneori timpul exista, alteori timpul nu mai exista, și eu valsam, valsam, valsam și poate că valsez și acum, poate că e pentru totdeauna noaptea aceea de vară, poate că e pentru totdeauna ziua aceea care abia începuse și inima mea e plină de bucuria pe care doar cei care o visează o cunosc.