Încă e pandemie. Și cu minunata forță a surprizei dublată de concizie, într-o zi își dă masca jos de pe figură și-mi zice ridicând un deget în aer, întocmai ca în acea primă fotografie în care l-am văzut:

• Mă, băiete, mi s-a întâmplat un lucru extraordinar! Și mă știi că nu folosesc des asemenea adjective entuziasmante. Am învățat de la englezi: mereu, adjectivul cel mai rece! Dar mă sună din Tel Aviv un anume Gerson, îl știi din cărțile mele. Bineînțeles că nu-l cheamă Gerson, așa i-am zis eu, botezându-l ca pe un fotbalist brazilian. E evreu-moldovean. Acum are înspre o sută de ani și s-a înscris o facultate populară și a ajuns la un curs despre Stendhal și acolo a auzit numele Sanseverina, cum îi spuneam eu Anișoarei, nevastă-sa, sora mai mică a maică-mii, în cărți! Nu e extraordinar? Este! Și fii atent, mă, băiete, mi-a trimis invitație la nuntă, acum trei zile mi-a sosit. Se recăsătorește la nouăzeci și nouă de ani cu o văduvă pe care a cunoscut-o la un concert de pian. I-am urat casă de piatră, dar nu mă duc la nicio nuntă. Nu mai zbor nicăieri. Genunchii.

4.Zborul

Țin la rigoare. Nu era, totuși, adevărat că nu mai zbura nicăieri.

Era tot în unul dintre anii aceia lungi și mai degrabă gri când, ca să supraviețuim, ar fi trebuit să luăm distanță unii de alții. Nu luam.

Priveam împreună cerul de deasupra orașului București, singur oraș din lume în care i-ar fi plăcut să trăiască, orașul în care a murit și singurul oraș din lume care îi apărea în visele de noapte, cu excepția Tel Aviv-ului. Unde avusese, cu mulți ani în urmă, o vară fericită și aproape se decisese să părăsească pentru totdeauna România. Cu excepția Tel-Aviv-ului și a Parisului, unde nu a ajuns niciodată, dar cine spune că nu poți visa Parisul fără să fi călcat vreodată acolo nu înțelege nimic nici din viață, nici din vise.

Priveam cerul acesta, murdar, cu norii săi triști, vedeam Catedrala și Casa Poporului, acolo, în anticamera orizonului, într-un perfect rezumat al ultimei jumătăți de veac.

• Mă, băiete, mai avea dreptate și Cioran al nostru, românii când nu sunt excesivi, sunt nuli, am mai zis noi.

S-a ridicat, cu greu. Din nou, genunchii. Ne-am îndreptat către fereastră și cu fiecare pas întinerea. A deschis fereastra cu toată puterea. Norii fuseseră spulberați de un vânt care anunța că n-a venit încă toamna, că ploile reci sunt departe. Era trecut de amiază, noaptea era departe și moartea, ultima noapte, era și mai departe.

A deschis fereastra, așadar, și deodată am început să zburăm. Și am zburat mult, pe săturate, peste oraș, cu oamenii lui singuri și nefericiți, dar nicio viață nu e derizorie, mă, băiete, și așa ne întorceam la ultimul etaj al blocului de pe Titulescu doar pentru a răsuci fusul altor amintiri și a vedea emisiuni televizate de la posturile franțuzești.