iar noi, copiii, așteptam să se plictisească ei, ca să ne bucurăm de acest paradis, dar până atunci rămâneam sălbatici și neîndoielnic mai eram și bolnavi, și nu doar de bolile sufletului, eram atât de îngrozitor de bolnavi încât adeseori venea să ne vadă doctorul Melcu, mai erau și alți medici în oraș, dar noi doar pe Melcu îl știam, doar de Melcu ascultam, doar el putea să ne aline durerile, era sobru și înalt, trupul său avea ceva de salcie, se apleca peste bolnav, îi punea o mână pe spate și își ciocănea cu două degete mâna aceea, care se plimba apoi unde o duceau durerile bolnavului, pe abdomen, pe picior și chiar pe la părțile rușinoase, doctorul Melcu ciocănea cu degetele sale lungi, de pianist, și corpul îi răspundea, doar el auzea răspunsul, trebuia să fie liniște, o liniște de pescar, cât doctorul Melcu asculta trupul bolnav, era ceva înăuntrul fiecăruia dintre noi care striga după ajutor, doctorul Melcu ne asculta trupurile tânguindu-se și ne dădea fiecăruia ceea ce ne putea tămădui, își dicta sieși, cu o voce de tenor, rețeta, apoi ți-o înmâna, ca și cum ar fi fost un decret regal, ceremonios și întotdeauna serios, apoi, indiferent de cât de gravă era boala, își aprindea o țigară și spunea că e un obicei nesănătos, apoi se uita câteva minute pe geam, fără să mai spună nimic, nu aveai voie să întrerupi nici această tăcere și când țigara ardea de tot și îi frigea degetele, abia atunci doctorul Melcu se ridica și spunea că o să fie bine și dispărea, cu silueta lui salcie și doctoriile lui și magia lui, dar nu era întotdeauna bine, erau și situații în care doctorul Melcu se întuneca, avea ochelari cu rame rotunzi și lentile groase, care îi ascundeau chipul, chipul său emitea totuși lumină, ca un neobișnuit neon, dar când auzea ceva care nu îi plăcea deloc, deloc nu îi plăcea, spunea chiar așa, că nu îi place deloc, deloc nu îi place nimic din ce aude, din ce spune trupul bolnavului și atunci anunța că trebuie să mergem mai departe, să mergem mai departe însemna că trebuia chemată o ambulanță, care lua bolnavul și îl purta la spitalul din oraș, de unde avea să fie trimis la spitalul din orașul mai mare, apoi la orașul din marele oraș, de unde avea să se întoarcă rece, încă un mort de care avea să se bucure, fără ca măcar să se cenzureze Popa Danciu, căci și moartea face parte tot din viață, așa spunea Popa Danciu, ce să îi facem, dacă nu l-a salvat Melcu înseamnă că doar Dumnezeu mai putea să-l salveze, dar Dumnezeu nu avea chef să îi salveze chiar pe toți, era toamnă când băiatul acela, Ducu, a băut otravă crezând că este suc răcoritor, și Melcu a apărut în fugă, cu pașii săi mari de salcie, i se spunea Melcu fiindcă nu se grăbea niciodată când îți asculta boala, dar se grăbea întotdeauna să-și salveze bolnavii, iar când l-a văzut pe Ducu a știut deîndată ce s-a întâmplat, fără ca măcar să își mai plimba palma peste trupul său, nu pe mine trebuia să mă chemați!, a decretat Melcu și toți am știut că trebuie mers mai departe, așa că tatăl lui Ducu a îndrăznit să întrebe dacă fiul său cel mic va trăi, iar Melcu a răspuns că asta se va întâmpla doar dacă ne grăbim și Melcu l-a luat pe Ducu în brațe și a fugit cu el pe alee, traversând străzi secundare și singurul bulevard din orașul nostru, către spital, unde a ajuns mai repede decât orice ambulanță și Ducu n-a murit, dar nici n-a mai putut să vorbească vreodată, stâlcea cuvintele, înghesuia literele una în alta, dar a crescut ditamai flăcăul, îi plăcea să se lupte, avea un slogan de la care nu se abătuse nici măcar o dată, utătordvrtnslsncdt, ceea ce însemna chiar că un luptător adevărat nu se lasă niciodată,  chiar și mulți ani mai târziu când îi dăduse mustața și avea un aer melancolic, Ducu nu putea spune niciun cuvânt corect, dar toți îl îndrăgeau, căci era un băiat frumos, cu părul negru și creț și zâmbetul de actor, chiar și fetele îl plăceau, deși nici măcar lor nu putea să le spună numele cum se cade și cu atât mai triști am fost când într-o altă dimineață, de iarnă, l-au găsit spânzurat de calorifer fără scrisoare de adio și fără lumânare la căpătâi, în inima lui nu se putuse obișnui cu ideea că nu mai e om întreg, că vorbește ca un extraterestru, ca un retardat, uite că totuși un luptător adevărat mai renunță câteodată, și în dimineața aceea de iarnă doctorul Melcu asculta boala unei bătrâne din cartierul Diana și deodată s-a întunecat, s-a ridicat și a plecat lăsând bătrâna pe jumătate despuiată și fără răspuns, iar la strigătul ei disperat, de ce s-a întâmplat, doctorul Melcu nu a spus decât că Ducu s-a dus la întâlnirea cu moartea, el avea așa o putere, că vedea prezentul și viitorul, dar și trecutul îl știa doctorul Melcu, știa dacă nu ai respectat regimul, dacă nu ai luat toate pastilele, dacă nu ai ieșit îndeajuns la aer curat, ba chiar și de câte ori ai ieșit, vorba aceea, afară, și aici nu se mai referea doctorul la aer curat, iar fratele mai mare al lui Ducu a înnebunit de durere și n-a mai scos niciun cuvânt, avea o muzicuță și cânta la ea, și de atunci a cântat numai melodii triste, sfâșietor de triste, dar viața a mers mai departe, viața mergea mai departe, dar cunoștea și un sfârșit și la sfârșitul acela aștepta Popa Danciu, cu bărbuța lui roșie, de diavol, chel și cu o fermecătoare strungăreață, Popa Danciu primea toți morții cu brațele deschise, s-au dus la Domnul nostru, să ne bucurăm!, și el chiar se bucura, ceea ce îl făcea un bun creștin și un popă nesuferit, nu o dată au vrut să-l bată țiganii, ce rânjești, popo, fasolea, futu-ți inimioara mă-tii, dar Popa Danciu nu dădea niciun pas înapoi, așa scrie în sfânta scriptură, că moartea e numai începutul, fasolea eu nu o rânjesc, dar mă bucur pentru mortul vostru, s-a dus la Domnul nostru!, să ne bucurăm, dar țiganii mai rău se înfuriau și chiar dacă a scăpat nebătut și neomorât, tot l-au prins o dată și l-au pus într-un stâlp, a venit un țigan cu mustață mare, a scos un cui, l-a bătut în stâlp și l-a pus pe Popa Danciu în cui ca pe o haină și era micuț Popa Danciu, nu atingea cu picioarele pământul, deși purta pantofiori cu toc, te mai dau jos de aici când ți-o veni mintea la cap, dar mintea nu i-a venit niciodată la cap, căci mintea nu avea treaba cu credința omului, s-a dus la Domnul nostru, trebuie să ne bucurăm!, moartea e o bucurie, Popa Danciu nu dădea niciun pas înapoi și până la urmă i s-a făcut milă țiganului mustăcios de el și l-a dat jos de acolo și Popa Danciu a fugit, cu pasul lui mic, de șoricel, în hainele popești, iar după el se rostogoleau vorbele țiganului, mintea în cap, bă, popo, bagă mintea aia în cap!, dar nu doar oamenii aceștia mari îi priveam eu pe atunci, umblam cu ochii deschiși, chiar dacă aveam adeseori și capul în nori, și se întâmpla să calc apa bălților și să-mi pocnesc în stâlpi de iluminat public, atât de dureros, căpățâna, după asemenea întâmplări umblam cu un cucui în frunte, dar ochii mei continuau să fie mari de uimire, cum li se întâmplă oamenilor, dar nu tuturor, când văd pentru prima oară viața și cele ale ei, și pe copii îi priveam și îi găseam la fel de cruzi și de stupizi și de egoiști și de urâți și, câteodată, de încântători ca oamenii mari