Pe mine m-a salvat un poet nebun și bețiv care îmi citea în versuri articole din ziarele lumii în fiecare seară. Bine, așa am presupus eu că era poet, ce altceva putea fi când în locul în care alții își înfigeau pula el își odihnea capul, răsuflându-mi cuvinte frumoase ce-mi scuturau părul pubian și mă făceau să mă înfior? Eu îl așteptam mereu după apus, privind spre pavelele gri, când înțepenite, iarna, când șlefuite, primăvara, când prăfuite și încinse, vara, când alunecoase și ude, toamna, mai ales în octombrie, de la fereastra mea îngustă, învinsă în întuneric în spatele obloanelor albastre de lemn, din capătul garsonierei anonime cu un singur pat, o masă și două scaune, un frigider mic, ca de hotel, o plită, un dulap suspendat și un covor strâmb întins peste gresia portocalie, tocită și veche, unde toate puțeau a sămânță de om și moarte. După fiecare client, mă spălam pe față, ștergându-mi de pe buze sperma, la subsuori, de unde plângeam cel mai tare când eram futută-n grabă de clienți bătrâni, necunoscuți, între sâni și pe gât, acolo unde-și odihneau ei coaiele când mi-o băgau în gură, și jos, între picioare și la cur, frecam bine cu apă, săpun și gel intim, miroseam din nou a femeie și mă-mbrăcam cu un halat de mătase negru cu motive înflorate, mă ghemuiam sub el în pielea goală și număram câte pule aveau să mai treacă prin mine până când poetul avea să revină și să-mi șoptească rime în ritmuri care-mi întăreau sfârcurile și mă lăsau cu pizda udă și dornică. Iar pe cei care se strâmbă a dezgust când le povestesc toate acestea, îmi permit să-i întreb: ce-i mai scârbos? Cuvântul meu deșănțat sau mirosurile dulci-acrișoare ale corpurilor împuțite ce mă foloseau noapte de noapte, prăbușindu-și transpirația lor jegoasă peste chipul, sânii, pântecele mele altădată curate și mirosind a tei, arzându-mi gâtul care-mi oprea voma în el de fiecare dată, trupuri ce și-au uitat în interiorul meu frânturi din viața lor searbădă și o gastrită nenorocită al cărei reflux îmi chinuiește zilele și îmi ține nopțile albe?
Dar la finalul fiecărei zile din nenorocita mea de existență din Bergamo, îl vedeam coborând agale strada pavată la capătul căreia îmi duceam eu zilele și-mi câștigam cu trupul pâinea, untul și jambonul și mă-nfriguram urmărindu-i pașii ușor legănați între două clădiri lungi de piatră ce stăteau să se dărâme pe el. Nici că-i păsa. Când nu era cu mine, mi-l imaginam gârbovit, cu privirea-i căutând crăpături în dalele de beton, dar când îl zăream îmi aminteam brusc de mersul lui semeț, cu burta-i năvălind înainte și umerii ținuți în spate, ca tras de mantou, cu capul plimbându-se neobosit de la stânga la dreapta, aici o coloană, aici o arcadă, aici un stejar, păru-i lung și creț scăldându-i-se pe gât pe sub pălărie și ochii scrutând împrejurimile ca și cum mereu stătea a fi descoperit de alte priviri iscoditoare care i-ar fi condamnat mersul la curve, o, tu, mare poet, coborând dintre coapsele îngerilor între picioarele schilodite de târfă, așa ar fi zis lumea, dar lumea ar fi greșit, căci el îmi căuta mie pâlpâiala inimii, mângâindu-mi pielea de pe coaste, atingându-mi doar cu buricele degetelor sufletul, puțin, puțin de tot, cât să-l aline încă o zi, încă o zi, încă o zi, până când totul avea să se termine.
Nu-i cunosc averea, nu-i știu nici măcar numele, dar știu că mă rezerva câte o noapte întreagă, cinci zile din șapte, trei sute de margarete de la zece seara la cinci dimineața, pleca mereu înaintea răsăritului soarelui, fără să mă fută, fără să-mi dea la muie, fără să i-o iau la labă, fără măcar se se dezbrace, doar sacoul costumului maroniu și-l agăța mereu pe unul din scaunele de la masa inutilă ce umplea sfertul de bucătărie din garsonieră, și-și sufleca mânecile cămășii sale albe, ale cărei cute stăteau ascunse sub o vestă ce se întindea pe burtă și-i pitea cureaua și turul pantalonilor lui maronii. Nici măcar nu s-a descălțat vreodată. Și-a ținut mereu pantofii lui vechi, dar ceruiți în picioare, lăsându-și tălpile să atârne dincolo de marginea patului, ca și cum ele ar fi putut întina cumva cearșafurile neschimbate în care dormeam, transpiram, munceam, mă lăsam futută și lăsam să se scurgă brutal seva din bestii care își ziceau oameni.
Poetul mi-a salvat viața, căci, ca să revină, mi-a cerut mereu ca din banii pe care mi-i lăsa, scăzând dobânda cămătarului-pește căruia îi datoram corpul meu pleoștit, să pun deoparte jumătatea care îmi cuvenea, o sută cincizeci de margarete, de care să nu mă ating, o zestre pe care să o adun cinci nopți din șapte, o sută cinci zeci înmulțit cu cinci, șapte sute cincizeci pe săptămână, ori patru, trei mii de margarete pe lună, ani de-a rândul, el mă voia bogată sau măcar independentă, o femeie mai bătrână ca vârsta, dar suficient de sănătoasă cât să poată să înceapă din nou, să o poată lua de la capăt pe toboganul căcatului ăstuia de viață pe care nu-l cere nimeni și totuși îl are și care se termină în nimic, dar până să se-aleagă praful de tot, să pot să merg și eu cu spatele drept și sânii înfipți în soare, cu fruntea sus și ochii scrutând împrejurimile, ca și cum n-aș fi supt mii de pule, ca și cum nu m-ar fi futut o jumătate de Bergamo, ca și cum nu m-ar fi chemat Diana și n-aș fi plecat în Elveția cu Miruna, duse de nas la singura vârstă în care viața merită trăită, la șaisprezece ani, când cea mai bună prietenă îți promite că și fără studii te poți aranja peste hotare, poți face bani buni, mii de margarete, hotarele se încețoșează și dispar, căci Elveția devine Italia între o cursă de tren, doi ochi vineți, o coastă ruptă și părul smuls de un individ căruia i se spunea Grasu’ pentru că era gras la un moment dat, dar când mă bătuse era slab, iar Miruna dispare și ea în liniile subțiri trase de trecut peste conștiință și așa ajungi să te trezești singură într-o rețea din care habar n-aveai că urma să faci parte, dar din care nu ai cum să ieși decât moartă sau altă persoană, acum nu mă mai cheamă Diana, însă asta face parte din altă poveste, una care poate nici nu merită povestită, căci e o poveste fără morți, fără violuri, fără crime, fără doliuri, fără nimic demn de povestit din tot ce s-a-ntâmplat.
Înainte să mă salveze poetul, am crescut și eu în spatele blocului, acolo unde puneam pariuri pe virginitate și Cocaru’ își luase limba-n gură cu Alinuța, unde Vierme ne arătase pula pentru prima oară și Ema fusese cea mai impresionată căci credea că și băieții au tot gaură între picioare, iar lui îi atârna un șarpe până aproape de genunchi, unde Vlad stătea pe masa de ping-pong și-și nota chestii într-un carnețel de pe coperta căruia zâmbea, cu o minge sub picior, un cățel maroniu ce purta un tricou pe care vedeam cifrele nouă și patru sub literele USA, unde se juca fotbal pe maidan și noi, fetele, așteptam golul decisiv doar ca să ne bucurăm ca la o finală de campionat mondial pentru că după aveam să jucăm pititea cu toții, sau lapte-gros și monopol, sau țările, sau flori-fete-filme și băieți, unde aveam un bătrân pervers care ne spiona de pe balcon și un țigan ce voia să stea cu noi, căci n-avea nicăieri altundeva unde să stea, unde lumea se putea opri și termina, căci nimic bun nu se mai putea întâmpla după.
Pentru noi s-a-ntâmplat adolescența, iar fiecare a plecat unde a nimerit, dar ne-am promis, și noi ca toți copiii, că n-aveam să pierdem legătura și că sforile pe care le înnodasem n-aveau să fie rupte nici de cuțite de vânătoare, numai că am ajuns toți, mă rog, aproape toți, prin licee, unde viața nu a mai semănat nicicum cu cea din spatele blocului, unii în industriale, ca mine, alții în colegii, ca Vlad, Popică, Ioana sau Laura, iar acolo am trăit primele decepții, primele iubiri, primele nenorociri, primele nopți de dragoste, primele țigări, primele lacrimi adevărate, primele ore pierdute, cu adevărat pierdute, primele filme, primele nopți departe de părinți, primele baruri, primele… Primele droguri, între altele.
Miruna rămăsese în relații bune cu Ioana și Laura. Ioana și Laura învățau în cel mai bun liceu de la noi din oraș, undeva, pe bulevard, până în aleea cu castani. Miruna a fost colega mea de bancă. Miruna mi-a prezentat-o pe cea mai bună prietenă a mea. Era și ea elevă în cel mai bun liceu din oraș, fără să fi luat vreodată vreun premiu pentru asta. Ea era ceva mai mare ca noi, purta pantaloni mulați de blugi, ghete înalte, maiouri mici, care lăsau să i se vadă cercelul din buric, geci negre de piele, cu ținte, și-și ținea părul scurt coafat în țepi dați pe spate cu gel ce mirosea a lavandă, se dădea cu fard negru pe ochi, când noi ne-nmuiam încă buzele în strugurel, avea rimel pe gene și tuș maroniu pe sprâncene, ruj vinețiu și-un lanț cu-n pandativ cu cruce la gât, avea parfum de fond de ten și cremă de corp și voia să ne prindă de mâini, să ne aducă-n lumea ei, numai pentru că ritmul în care trăiam noi îi venea prea-n urmă.
La un moment dat, am fost toate patru la o petrecere, într-o casă de pe 8 Martie, lăsată de părinți sub grija unui alt adolescent, un băiat cu bani și mașină, o raritate în vremurile noastre, petrecere la care s-a băut gin cu apă tonică, cremă de whisky și vin din sticlă, fără gust de plastic și de pastilă, prietena mea cea mai bună s-a îmbătat și s-a pitit într-o cameră cu un băiat, el era mai mic ca vârstă și i-a sărutat cercelul de sub buză, ea i-a prins umflătura din pantaloni cu degetele ei ojate în negru, el a strâns-o de spatele gâtului, iar puful de sub părul înțepenit în gel i s-a zbârlit, ea l-a aruncat pe pat și l-a încălecat, el i-a prins chipul cu mâinile și a îngânat ceva, ea i-a acoperit gura cu un deget și i-a desfăcut rând pe rând nasturii de la pantaloni, el i-a spus că o iubește, iar ea s-a oripilat, și-a reținut lacrimile și l-a lăsat așa, cu pula sculată, atârnând pe un pat de ocazie, de petrecere, și s-a întors în salon, proaspătă ca un gând de anul nou, am întrebat-o din priviri ce are, iar ea a dat din umeri cum că totul e bine, dar s-a retras în baie lângă alți băieți mai mari, a revenit șifonată, ca alta, un suflet nou, îmbătrânit, în corpul ei tânăr, iar eu m-am continuat să mă întreb ce are, totuși, băiatul a ieșit din camera ascunsă, cu mâna pe prohab, aranjându-și erecția inutilă, a căutat-o prin cameră și n-a recunoscut-o, apoi a mai băut un pic și și-a găsit o altă parteneră numai bună de iubit, eu am apucat-o pe cea mai bună prietenă a mea de braț și ea s-a smuls, mi-a bolborosit ceva despre fatalitatea dragostei și a plecat, am urmărit-o zile-ntregi până să-mi vorbească din nou, iar când, în sfârșit, s-a decis să-mi spună ceva, vocea ei suna altfel, ca a unei femei al cărei destin s-a intersectat nefericit cu un diavol cu chip de copil și o umflătură în pantaloni, un diavol pe care-l cunoștea de când ea era mică și nu-nțelegea mare lucru în afara faptului că tatăl ei venea acasă mirosind a caramel și scorțișoară, parfumuri necunoscute în casa în care crescuse, și că, de fiecare dată când mirosea a caramel și scorțișoară la ea acasă, luminile se stingeau brusc, copiii erau trimiși la culcare, iar jos parfumul era înecat de ploi, tunete, țipete, fulgere și promisiuni, mai ales promisiuni, până când nu s-a mai promis nimic, iar din tunete n-a mai rămas decât subțire scârțâit de vioară, o voce de mamă părăsită de soț, pierdută într-o viață ca toate celelalte.
– N-o să fiu o oricare alta, mi-a zis ea când ne-am văzut din nou, la câteva luni distanță, într-o cafenea de lângă sediul poliției. Și închisă la ăștia, a continuat, arătând cu capul spre clădirea lor de pe Vasile Lupu, și tot e mai bine decât să mor de vie ca maică-mea.
Ioana și Laura stăteau retrase într-un colț, îngrijindu-și unghiile cu dinții, simple spectatoare ale unei tragedii ce voia cu tot dinadinsul să se desfășoare.
– Să nu faci și tu aceeași greșeală ca mine, i-am spus. Am avut un om de m-a iubit și…
– Și? m-a întrerupt ea. Ce s-a ales din el?! Vânzător de carne vie, ce mi-e măcelar, ce mi-e iubirea vieții tale.
– Poate ar fi fost altfel dacă nu l-aș fi respins, am insistat.
– Dar ce te oprește acum? m-a întrebat și și-a mângâiat părul zburlit, așezându-l către ceafă. Mă scuzați, a mai zis înainte să plece din nou la baie, a treia oară în ultima oră..
Pe televizorul agățat deasupra barului o tipă cu părul scurt, negru, îmbrăcată în pantaloni largi și un hanorac albastru, cânta despre cum iluziile se schimbaseră în ceva real, ea era complet trează și cerul perfect era sfâșiat. Când ești adolescentă, nu te gândești că e o posibil să asculți pentru ultima oară o melodie, să miroși o floare și că n-ai să-i mai simți parfumul vreodată, să scrii un mesaj de pe un telefon pe care n-ai să-l mai folosești în veci, să vezi pentru cea din urmă dată un răsărit sau că clipa în care trăiești va să fie ultima în care te-ai simțit ca niciodată liberă. Am visat într-o zi că aveam tot părul alb și, cu cât îl vopseam, cu atât se albea mai tare, iar eu nu conteneam din a-l vopsi și a-l smulge, lăsând răsaduri din el pe o gresie portocalie acoperită strâmb de un covor îmbâcsit de spermă, transpirație și oroare.
Când m-am trezit, eram deja purtată ca o fantomă între Piazza Vecchia, Piazza Matteotti și Via XX Settembre, atrăgând clienți cu crâmpeie de coapse ridicate de sub rochii scurte, gri, mulate, la-nceput purtam și eu geci de piele peste ele, dar mai târziu le-am acoperit cu cardigane îmblănite, pe străzi era mereu frig și eu am intrat într-o horă din care nici obosită, nici fericită n-aveam cum să ies. M-am reîntâlnit cu Grasu’ prin prietena mea cea mai bună, începuseră să-și facă veacul împreună în ultimul timp, după ce îi reamintisem eu de el, iar eu voiam să-i demonstrez că dragostea copilăriei noastre, cea bună și cea pură, avea să dureze dincolo de eternitate, numai că eternitatea noastră se consumase fără ca eu să o aflu, ei aveau deja o gașcă prin centru, cei de la Capitală, așa erau cunoscuți, iar eu veneam din periferia orașului meu mic ca să-mi găsesc un loc în istorie. N-am refuzat nimic din ceea ce mi-au propus: când mi-au zis că ei beau băuturi fine, am băut cu ei Laphroaig și Hennessy, când mi-au zis că ei fumează trabucuri alese, am tras din Cohiba și Romeo & Juliette, când mi-au zis că alcoolul nu e suficient, am băgat cu ei iarbă și ecstasy, când mi-au zis că drogurile tari te duc în rai, am trecut la LSD și cocaină, când mi-au zis că nu-i niciunul ca ultimul, mi-am injectat și eu cu ei heroină, când mi-au zis că omul nu e monogam, m-am prezentat cu ei în cluburi de swingeri și am simțit dragostea în toate orificiile mele, băgată adânc de oameni fără scrupule, fără temeri, fără rețineri, când mi-au zis că tinerețea mi se duce și că banii nu-s destui, am acceptat că pentru buna noastră stare putem face orice, când mi-au zis că-n România nu-s destui bani, am fost de-acord să plec, mai întâi la Sion, în Elveția, cu Miruna, iar apoi în Italia, la Bergamo, unde mi-a fost ucisă tinerețea, când Grasu’, iubirea vieții mele, mi-a promis că pot avea o slujbă aproape cinstită acolo, îngrijind bătrâni și luându-le casa de sub hoitul putrezit, l-am crezut, iar când alții mi-au zis că o futea pe prietena mea cea mai bună și că-și făceau afacerile împreună, m-am mințit, mi-am zis că n-ar putea să-mi facă una ca asta, când un fost tovarăș de bloc mi-a explicat că ea s-a dat la fund, că a aflat taică-su ce face, am râs, ea, în definitiv, trăise o viață fără explicații de dat nimănui, când ea a ieșit din nou la suprafață și m-a contactat, i-am cerut să mă-ntorc, când ea mi-a zis că mai durează puțin și că și ea începuse la fel, ca târfă în cluburile din București și că acum nu se mai futea pe bani, ci doar îi încasa, eu am crezut-o și am continuat să agăț necunoscuți de toate soiurile de pe străzile înguste din Bergamo, negri, arabi, albi, asiatici, slabi, grași, oameni normali, însurați, divorțați, singuri, tocilari, bișnițari, IT-ști, ingineri, medici, avocați, sudori, camionagii, cupluri heterosexuale, cupluri homosexuale, turiști, localnici, gentlemeni și țărani, obsedați, pedofili, i-am lăsat pe toți să mă fută, să mă pună să mă-mbrac în corsete strâmte cu dresuri, să mă fardez ostentativ, să par mai tânără sau mai în vârstă, să mă rujez cu roșu, negru sau violet și să le las urme pe pulă, să le-o sug și să mi-o bage până-n gât, să mă pună capră și să-i încalec, să o iau între sâni, în pizdă și în cur, să le-o frec cu mâna și cu picioarele, să îi domin sau să mă las dominată, să mă masturbez în fața lor și să gem ca și cum mi-ar plăcea, să nu-i întreb cine sunt și să nu-și imagineze vreodată cine am fost, cine aș fi putut fi, cine o să fiu.
În tot timpul ăsta am sperat, privind de la geamul garsonierei mele, că un prinț va veni, în straie albe, călare pe un cal sur, cu sabia la teacă și gându-i curat, că mă va elibera și mă va lua cu el, putea fi Grasu’ sau oricare altul, pretențiile îmi scăzuseră și nu mă mai simțeam demnă de un tip neprihănit, aș fi luat și un ins plin de păcate, cât timp, printre ale lui, nu s-ar fi numărat violul și crima, am stat nopți în șir, îmbrăcată în halatul meu negru de mătase, cu motive înflorate, privind pe geam, aruncând priviri de disperare către trecători, dar nimeni nu m-a văzut, iar când ieșeam pe stradă, îmbrăcată sumar, în ochii bărbaților vedeam dorință, iar în cei ai partenerelor lor citeam doar scârbă, dacă aș fi fost o bună actriță, poate aș fi putut să-mi exprim deznădejdea, căci mai bine de zece ani am căutat un mod prin care să scap din infernul în care singură m-am băgat, o curvă într-un oraș din periferia Milanului, și viața poate mi s-ar fi încheiat așa, fără o poveste în plus de spus, dacă n-ar fi fost acel poet pârlit, care, plimbându-se pe strada îngustă, cu blocul meu trist de la fereastra căruia priveam supusă, nu mi-ar fi citit toată durerea într-o strângere de gene, și nu mi-ar fi înțeles oftatul, fie el răzbătând cu greu în gălăgia nopții, și n-ar fi urcat scările până la etajul patru, n-ar fi intrat în odaia mea stearpă și nu și-ar fi lepădat sacoul pe scaunul de lângă masa nimănui, ca gata de futut, cu un vraf de ziare la subraț și o căutătură limpede, nu s-ar fi așezat, timid, la capul patului și nu m-ar fi-ntrebat în aceeași limbă al cărei dor l-am dus atâta timp:
– Ce-i cu tine, nefericito?
– Nu mai e nimic, tinere, i-am spus, deși eram, probabil, de o vârstă.
– Te fuți pe bani sau din dragoste? m-a întrebat.
– Eu nu mai știu ce-i dragostea, dar pentru trei sute de margarete sunt a ta și nimeni nu va ști vreodată că m-ai avut, că te-am avut, că ce-am avut a fost al nostru.
– Un suflet de poetă într-un trup de curvă, mi-a răspuns. Ei bine, eu n-am să te fut azi, draga mea, dar dacă ai răbdare cu mine, am putea să ne alegem amândoi cu ceva din asta.
– Mă tem că timpul meu înseamnă bani, i-am zis, iar el:
– Trei sute de margarate acoperă o noapte?
– Acoperă. Jumătate mie, jumătate celui pe care l-am iubit și care acum își împarte banii cu cea pe care am iubit-o și care mi-a fost cea mai bună prietenă.
– Ascultă, tânără târfă, te crezi nenorocită? Ia să vezi în lume ce drăcii se-ntâmplă. Ia loc pe pat, îți voi povesti ce se petrece-n lume. Lasă-mă numai un pic, ăștia de scriu azi și-au pierdut condeiul, dar dacă-mi dai numai o secundă, îți voi povesti dezastrele toate, cu ritm și rimă.
Așa l-am ascultat noapte de noapte, goală, cu un gând la versurile lui, și altul la banii puși deoparte, întrebând cuvinte de-al căror sens n-aveam habar, ani de-a rândul, citind titluri, șapouri și texte din ziar, până când, unul dintre ele m-a bulversat mai mult ca altele și l-am întrebat și eu, la rândul meu, din care țară îmi citea atunci.
– Din țara ta, iubire, din țara noastră, de-o fostă viață a ta îți povestesc.
– Nu-i cu putință, de ea nu știu nimic…
– Firesc, îmi zise, căci nu de ea ca personaj vorbesc, ci de consecințele a tot ce-a făcut, un pic câte un pic, până când rezultatul de-l vestesc e ăsta.
– Ce s-a-ntâmplat? am întrebat cu nerăbdare.
– A murit un tânăr.
– Și ce-am eu de-a face, ce legătură are viața mea? Eu sunt aici, nu?
– Ești aici, dar în spate au rămas urmele tale și ale vieții tale, foști prieteni cei mai buni, foste prietene cele mai bune, totul și nimic, același păcat lumesc. Trădare.
M-am enervat și l-am rugat să înceteze să-mi mai vorbească în versuri. A împăturit ziarul cu grijă și mi-a întâmpinat privirea cu o o grijă autentică în ea. Și-a coborât capul în jos și n-a vorbit decât după câteva suspine.
– Aș vrea să facem dragoste, mi-a zis.
– Dragoste? l-am întrebat.
– Vreau să te am.
– Asta poți, dar dragoste? am repetat.
– Nu mai ai?
– Ți-am mai spus. Chiar nu mai am.
– Bun, mi-a răspuns, despăturind ziarul și deschizându-l la pagina cu articolul. Atunci o să-ți spun ce s-a-ntâmplat și de-o fi să ne vedem din nou, poate până atunci vei fi regăsit dragostea.
M-am decis cu adevărat să mă opresc din a mă vinde după ce poetul meu nebun și bețiv mi-a citit în versuri un articol care se-ncheia cam așa:
Iulian, copilul de pe-asfalt, cu sângele curgându-i
Se minuna și bucura că altă viață nu-i
Voind să termine-odată cu pământul
Strigă spre criminal, șoptind ca vântul:
Dă-i, n-am fost al nimănui.
Citește aici primele patru părți:
Despre moarte și alte nimicuri. Martorul
Despre moarte și alte nimicuri. Victima
