Părea că stătea de o eternitate acolo, atârnat pe marginea balconului. Era poate ultimul brad de Crăciun ce nu-și luase încă zilele. Zăcea uscat, cu crengile pleoștite spre stradă, fără ornamente, fără luminițe, fără ace, fără viață, gata să sară și el, să se alăture fraților strânși în fața ușii ghenei blocului nostru, eternă fortăreață mare și gri. Copacul părea că leșinase brusc, un infarct care te ia pe nepregătite, și încercase să se agațe pentru a se salva de ghivecele de fucsii, petunii și begonii, dărâmate și ele în căderea bradului. Nici nu știam că nea Angelo își luase, până la urmă, pom de Crăciun. În apartamentul său de la etajul unu încă mirosea a fum și a mai mirosit multă vreme de atunci, de fapt, încă mai miroase și acum. Deși martorul nostru drag nu-și aprindea nicio țigară înăuntru, pe sub ușile de lemn vechi ale balconului său pătrundeau mereu dâre dense și gri, care se cuibăreau și adormeau în covoare și tapet, în canapele și fețe de masă, în pături și perne, în unghii și în fire rare de păr. Mai ales în ele.
Când l-am găsit, nea Angelo nu mirosea a cadavru, ci a tutun și ceai. Hainele îi erau impregnate și ele de acea îmbâcseală plăcută, care-ți stârnește nările și-ți gâdilă gâtul până când te face să icnești sau să tușești, după care, mereu, te simți mai bine, ca și cum odată cu horcăiala iese și cine știe ce duh rău ce pusese stăpânire pe sufletul tău. Nea Angelo a murit pe un fotoliu vechi și rupt de lângă ușa balconului. Din concluziile legiștilor, el tocmai se pregătea să iasă din nou să fumeze, avea o cană de ceai în mână, dar nu mai apucase să ajungă pe balcon, i se făcuse rău, așa că decisese să se așeze pe fotoliu, să se liniștească puțin, sunt bătrân, își spusese, probabil, am obosit numai, așa că și-a scos țigara din colțul gurii, și-a așezat ceașca fierbinte pe măsuța de lângă și s-a așezat tacticos, cu mișcările lui lente de violonist cu care ne dirija meciurile de fotbal altădată, pe fotoliu, inima i-a crăpat, dar nu violent, ci încetișor, așa cum se descoase pielea unei mingi de fotbal, s-a desfăcut în bucățele și pot să jur că pe fiecare dintre ele se puteau citi numele sau poreclele noastre, cuvinte magice care i-au picurat plăcere în suflet înainte să închidă ochii mulțumit, Alinuța, Ema, Ioana, Miruna, Laura, Sabina, Grasu’, Vierme, Strofocatu’, Neamțu’, Vulpe, Cocaru’, Silvică, Popică, Dan Nebunu’ și Calu’, Vlad și Elvis, mai ales Elvis, un ultim gând cât o șoaptă de alinare, o șoaptă care i-a pus un zâmbet pe buze și zâmbetul i-a mai lăsat numai un pic de timp cât să-și pună la loc țigara în gură, fără să mai apuce să o mai aprindă, apoi i s-a stins și zâmbetul, dar vă spun, când l-am găsit, nea Angelo nu mirosea a cadavru, ci a tutun și ceai, chiar dacă țigara îi era neaprinsă și băutura de mult răcită, iar casa nu semăna a locuința unui mort, ci arăta mai degrabă ca un turn părăsit, un far închis într-un golf de mare secată, unde n-a mai rămas nimic de ghidat, nimic de îndrumat, nimic de văzut. Nea Angelo nu ne-a părăsit, nea Angelo a fost căpitanul care moare cu vasul atunci când știe că scufundarea e iminentă.
Când l-am zărit cugetând absent acolo, pe fotoliu, am știut că n-a mai rămas nimic din noi și d-aia am simțit că nici nu merităm vreo lacrimă pentru asta. Iar Sabina, în loc să facă o normală cale-întoarsă cu căruciorul copilului, l-a lăsat acolo, în pragul bucătăriei, cu micuța Ivona privind cu ochi mari și nedumeriți sfârșitul și începutul nostru, și s-a repezit să-i sărute mâna bătrânului, pipăindu-i disperată degetele, ca și cum ar fi căutat printre ele firimituri de la vreo felie de cozonac. Nu am plâns deloc în orele alea, până să sunăm la 112, am stat vreo trei-patru ceasuri în apartamentul acela, care pe vremuri ne era interzis, și i-am povestit lui nea Angelo tot ce s-a-ntâmplat cu noi de când nu ne-a mai văzut. Am crezut că o să-l bucure istoria noastră, că are să-i ofere un sens, că are să-l facă să mai tânjească după ceva, măcar acum, în ultimul ceas sau după el, ca atunci, la revoluție, când lumea trebuia să înceapă pentru noi, sau ca atunci, în ’94, când Hagi trebuia să devină președinte, dar Petrescu și Belodedici au ratat două lovituri de la unsprezece metri și ne-am prăbușit și noi odată cu ei, pierduți sub un soare american dogoritor de iulie, sub o ploaie apocaliptică de octombrie târziu, sub ultima zăpadă de februarie a unei ierni plictisite și-nghețate, sub ramurile înviate ale unor sălcii care plâng, plâng, plâng și plâng, la infinit, o eternitate, un univers, dar dramele noastre mici, cu mize demne de uitat, cu istorisiri despre droguri, curve, pești, ucigași, imigranți rătăciți sau poeți nebuni și beți nu l-au impresionat, ci dimpotrivă, mai devreme l-au plictisit și i-au șters și acel ultim surâs, căci el ne voia personaj colectiv, nu o adunătură de ratați răspândiți te miri pe unde, așa că povestea lui n-avea cum să aibă un final fericit și i-a pus punct înainte să-i afle deznodământul.
După ce am terminat cu legiștii, Sabina mi-a șoptit la ureche:
– Mergem?
– Mergem, i-am zis, și ne-am înghesuit pe lângă cărucior în lift, întrebându-ne câte universuri pot să încapă în doi metri pătrați.
Am început să plângem amândoi doar după ce am ieșit în aerul rece de-afară și am văzut orașul pustiit, așa cum se-ntâmplă mereu în primele zile din ianuarie, așa cum noi l-am văzut mereu în ultimii ani, căci de sărbători biletele de avion sunt prea scumpe și sosim în țară mereu la-nceputul anului următor, și am simțit dorul, am simțit tot ce începe să ne lipsească brusc atunci când dispare, acel ceva pe care nu l-am băgat de seamă înainte, dar care ne sfâșie inima când ne părăsește, prezența unui martor bătrân și orb la o fereastră de balcon, zarva care răsuna în toate cartierele pline de rătăciți ca noi, mirosurile, of, mai ales mirosurile, praful stârnit de picioarele noastre, florile, fucsiile, begoniile, petuniile, ceaiul fierbinte, transpirația, siropurile și berea, fumul, of, mai ales fumul, fumul sutelor de țigări care se aprindeau ca la un semnal în blocul nostru trist și gri, în care oamenii erau, totuși, oameni și uneori, rar, dar se-ntâmpla, oamenii erau fericiți, iar unul dintre ei, chiar și singur fiind, își crease un întreg univers dintr-o gloată care nu știa decât să se joace și să piardă etern, deci până la un punct.
De la blocul nostru, spre centru, n-am luat-o niciodată decât într-o singură direcție, așa că și atunci am pornit la fel și am văzut același restaurant Caraiman, unde, pe vremuri, cânta taică-miu, iar înfățișarea lui era aceeași chiar și în șase ianuarie, în fiecare an pe șase ianuarie înăuntru își omoară viața tot bătrâni bețivi, nefericiți, sinceri și murdari ca geamurile de după care se ascund, dar de data aia n-am mai simțit nevoia să-mi ucid gândurile alături de ei, căci brațul meu se înlănțuia cu cel al Sabrinei și împreună împingeam același cărucior cu o altă viață în el, plângeam toți trei, chiar dacă din motive diferite, și între noi a fost tot drumul ăla către pușcărie ca un soi de armonie, trei suflete care cântă aceeași muzică tristă, mi-am trăit viața într-un veșnic acord de fa, tot timpul cu treceri în minor, căci majorul îmi aduce sunete ale unei bucurii pe care n-o cunosc și care mă înspăimântă fără să mă atingă, până la urmă, micuța Ivona a adormit, iar eu cu Sabina am rămas neînsoțiți în doliul nostru, la fel cum și eu m-am trezit singur pe holurile pușcăriei unde aveam să-l vizitez pe Elvis pentru ultima dată.
I-am strecurat un pachet de țigări și unul de cafea lui Dizăl, care m-a lăsat să-mi văd țiganul încă o dată, dar Elvis a venit cu același aer plictisit la vorbitor, așa cum o făcuse și altădată, s-a prefăcut din nou că nu-și mai amintește cine sunt, dar n-am avut nici de data asta răbdare și i-am tăiat-o scurt când m-a-ntrebat:
– Ia zi, frățiorul meu, mai scrii povești? Să moară mama, am una bună acum, proaspătă, e cu niște nenorociți care a împușcat un biet țigan, să vezi, și criminalul nimerește în celulă cu fiu-su ăluia și…
Se uita întruna la un individ posomorât care vorbea câteva locuri mai încolo cu cineva din familie sau un superior, căci avea o atitudine spășită, vorbea puțin și dădea din cap la vorbele celui de la celălalt capăt al vorbitorului.
– Elvis, nea Angelo a murit.
– Ce-a făcut, mă?
– A murit nea Angelo.
– Cum să moară, n-a murit, dă-te-n morții tei, nea Angelo n-a murit. Cum să moară? N-avea cum să moară, să moară familia mea, de ce să moară? Nea Angelo nu moare, bă, cum o să moară nea Angelo? Nea Angelo e viu, bă, m-auzi, cum să moară nea Angelo, el n-a făcut nimic rău, de ce să moară?
Și s-a pus pe un râs isteric care s-a schimonosit rapid într-o grimasă de durere și-un urlet, apoi a început să plângă și să dea cu pumnii în geamul dintre noi, de parcă toată vina aș fi purtat-o eu, iar nea Angelo ar fi murit înjunghiat de mâna mea cu un șiș într-o seară ploioasă de octombrie.
– Păi, futu-ți Dumnezeul mă-tii și biserica mă-tii să ți-o fut, că te omor, bă! Te omor, m-auzi?! Cum să moară, bă! Păi, tu ce-ai păzit, futu-ți cristoșii și morții mamei tale de prost, cu carnetul tău cu tot și cu poveștile tale. Cum să moară, bă?! Cum, bă, să moară?
A continuat să care pumni în geam și să răcnească până când Dizăl a încercat să-l înșface, Elvis s-a zbătut și a scăpat din prinsoarea lui, l-a dat pe gardian de pământ și a sărit câteva scaune, unde a tăbărât cu pumnii și cu picioarele pe insul pe care-l tot urmărise cu privirea la început. A luat telefonul din furcă și i i-a trecut firul în jurul gâtului, strângând până când individul devenise vinețiu, cărându-i în același timp picioare în stomac, țipând cât îl țineau vocea și plămânii.
– L-ai omorât pe tata, bă, Ciușmandele, să moară familia mea! De ce l-ai omorât, bă, pe tata?! De ce-a murit, bă, și nea Angelo?! Futu-vă morții-n gât să vi-i fut că vă omor pe toți, bă, mă auziți?! Vă omor pe toți!
Glasul i s-a stins în spatele ușilor de fier înainte să mă ridic de pe scaunul meu. Înjurăturile și-au pierdut din intensitate, depășite de zgomotul înfundat al bastoanelor și al icnetelor scoase de Elvis.
Prietenii din copilărie ne apar uneori ca niște fantome, personaje ireale despre care credem, chiar și când le vedem, că ele nu există cu adevărat, ci au rămas încremenite în timp, statui ale unor alte vremuri. Suntem ultima generație care a copilărit în anii ’90 și care încă se mai gândește la anii ’80. Între noi s-a legat un soi de complicitate mută, la finele căreia ori scăpăm toți, ori sfârșitul fiecăruia dintre noi va fi același: unul trist. Asta am simțit și când am văzut-o pe Diana, îmbrăcată cu un deux-pieces negru, cămașă albă și botine negre cu toc, întâmpinându-ne în pragul ușii, zâmbind amar sub firma luminoasă la capătul căreia scria, negru pe alb, „deschis 24/24, 7/7”.
Am stabilit ca înmormântarea să aibă loc peste două zile, ne-am gândit că n-avea niciun sens să ne apucăm de vechile tradiții, să ne adunăm în jurul mesei cu mortul ca să-l plângem până începe să pută, și-așa, nea Angelo nu mai avea pe nimeni, nici părinți, nici soție, nici copii, mă rog, oricum n-avusese niciodată alții în afara gloatei lui preferate, așa că niciodată nu m-aș fi așteptat să-i văd în ziua slujbei acolo pe toți, pe Neamțu’, întors chiar în dimineața aia din Germania, pe Strofocatu’, care făcuse tot drumul din Spania cu mașina, pe Vierme, sosit numai el știe cum, din Franța, pe Miruna și pe Alinuța, care părea să-i poarte încă doliu lui Calu’ sau poate că avea ochii plânși doar pentru că politicanul decedase și el de curând, pe Vulpe și pe Ema și pe gemenii lor, pe Cocaru’, pe Silvică, pe Popică, pe Ioana și pe Laura, corporatiști cu costume terne, toate la fel, veniți de la București, a ajuns la cimitir până și Dan Nebunu’, pedofilul eliberat recent, iar la intrare l-am auzit pe gropar zicând:
– Am văzut mulți morți, am îngropat mii de oameni, bătrâni, tineri, copii, tați, văduvi, bețivi, curvari, gospodine și mame, târfe și carieriste, casiere și directoare, însurate sau cu amanți, amanți, soți, bunici, șefi, șefi mai mici, șoferi, patroni, bișnițari, pești, țigani, români, evrei, unguri, ce n-am băgat eu în pământ? a început moșul cu unghii negre și barbă neîngrijită. Am văzut multe familii, cu bărbați scunzi sau înalți ca brazii, cu femei grase sau trase prin inel, cu copii dolofani, frumoși sau urâți, cu bunici handicapați și orbi sau îngrijiți și demni, cu mătușe, unchi, verișori, prieteni, frați, surori, toate arătau la fel. Dar ca asta, asta de o aveți voi aici, ca asta n-am văzut niciuna, măi, copii, măi.
M-am întrebat dacă te poți obișnui cu moartea și înmormântările. Primele sunt cele mai grele, apoi aproape devin prilej de a te vedea cu vechi prieteni. O gloată care acum juca fotbal, iar drept porți serveau crucile morților, pentru că în noi nu mai rămăsese nimic sfânt. Ne huiduiau babele și moșii din cimitir, familii îndoliate se luau cu mâinile de cap și își urlau dezaprobarea în direcția noastră, iar noi ne simțeam iar copii și oameni mari în același timp, căci în sfârșit jucam pe cea mai mare arenă, singura în care meciul e pe viață și pe moarte, acolo, în cimitir, am închis ochii și am tras, iar vaietele bocitoarelor mi-au sunat în urechi ca niște boscorodeli ale suporterilor adverși, mingea a lovit o mână de candele care a zburat peste un mormânt neîngrijit, plin de buruieni și plante uscate, ele au luat foc și ne-am repezit acolo, ne-am aruncat bluzele și sacourile negre ca să stingem incendiul și am râs, am plâns, am plâns și am râs, o eternitate sau cât o fi durat întreaga slujbă din capelă.
Meciul s-a terminat egal, dar n-a avut cine să mai bată penalty-urile, Elvis nu mai era cu noi, Grasu’ nu mai stătea în poartă, Belodedici și Petrescu se retrăseseră, deci nu mai puteau rata, Hagi n-a ajunsese președinte, deci nu putea decide el totul, ce bine ar fi fost! așa n-am mai fi avut nevoie de arbitru, acum, arbitru era Diana, iar Diana a fost o curvă, care era acum patroana firmei de pompe funebre, Diana își făcuse afacere din banii unui poet nebun și bețiv, care crezuse că îi salvase viața și că ea va putea redescoperi dragostea, dar sufletul ei murise, așa că nu mai putea lucra decât cu cadavrele, oamenii ei urmau să-l îngroape pe martorul nostru veșnic și drag, dar noi o iubeam la fel de tare ca atunci când avea codițe și îi jura dragoste eternă lui Grasu’, faptul că el n-a venit părea s-o bucure pe Diana, ea a fluierat finalul meciului nostru și mâinile ei îmbătrânite au descris un cerc larg, ne-a potolit cu un gest de fluturare a ziarului de azi, în spatele nostru nea Angelo ieșise deja din capelă, așa că gloata noastră își schimbase și ea direcția și mergea încetișor în urma dricului și-n toate tăcerile alea, râsetele și plânsetele noastre, în toate îmbrâncelile, sughițurile și oftatul nostru comun, cineva a aruncat întrebarea:
– Ce căcat luăm cu noi până la urmă? Mai nimic.
Posibil să fi fost Alinuța, deși Strofocatu’ avea și el o voce pițigăiată. Mulțimea a râs și am realizat atunci că unele înmormântări sunt mai vesele decât majoritatea nunților. După ce nea Angelo a fost coborât în groapă, înainte să-l acopere de tot cu țărână, i-am văzut pe toți copiii de altădată aruncând, fără a fi prea convinși de gestul lor, o mână de pământ peste sicriul martorului, respectând o tradiție în care nu credeau, dar o respectau doar pentru că o puteam face împreună și mi-am pus problema: oare dacă ne-am uni toate ființele, oameni și dobitoace, bestii, copaci, insecte, femei, bărbați, copii, bătrâni cu scopul unic de a împiedica moarte am izbândi? Dar n-am apucat să-mi termin gândul, căci groparii au pus mâna pe lopeți și s-au apucat să ne îngroape și ultima amintire a ultimei vieți în care fuseserăm fericiți. Atunci, glasul Dianei s-a auzit, tremurând, răgușit, nesigur, pornind într-un soi de discurs, așa cum văzuse ea în telenovelele cu care își umpluse timpul între doi clienți și un poet nebun și bețiv.
– Cineva mi-a zis odată, a început ea, că există poezie în orice, chiar și în moarte sau mai ales în ea.
Ridicând ziarul în dreptul ochilor, a început să versifice stângaci o știre de coloană:
– Un țigan numit după-un star rock
S-a spânzurat și a murit pe loc
După ce a băgat în comă un coleg
De celulă, criminal și el
În noaptea-ceea a urlat,
Fără-ncetare, ca un posedat
Și-a stâns cureaua la gât, cuminte
Repetând, ca un nebun, aceleași cuvinte:
Dac-a murit el, mor și eu
Te fut în gură, Dumnezeu!
Abia atunci, n-am mai găsit nici noi nimic de râs, iar într-un colț, am zărit niște umeri ridicându-se brusc, într-un gest de surprindere, clătinându-se apoi într-un hohot de nestăpânit. Diana a rămas multă vreme cu privirea spre acea siluetă, iar Cocaru’ mi-a șoptit la ureche în timp ce ne-ndreptam spre ieșirea din cimitir:
– Asta-i Anda, știi tu, proxeneta aia, sor-sa copilului ăluia de l-a-njunghiat Elvis. Am tăcut căci nu aveam nimic să-i spun. Am privit silueta care se îndepărta clătinându-se, punând un pas în fața altuia într-un mers care n-ar fi avut nicio oprire, ar fi continuat etern dacă nu s-ar fi proptit într-un piept de mamă, acea femeie îmbrăcată elegant, victima cu pantaloni lungi de stofă ce-i acopereau cizmele cu toc, cămașă albă, călcată impecabil, ascunsă sub sacoul lung, suficient de lung cât să-i ascundă orice cicatrici, femeia părea să fi știut tot timpul tot, ea avusese dreptate, iar eu mă-nșelasem, căci fusese martoră și ea, la fel ca bietul nea Angelo, la toate nenorocirile vieților noastre fericite, copila i s-a prăbușit în brațe, iar mama a mângâiat-o, așa cum numai mamele știu să le mângâie părul fiicelor, s-a uitat la îmbrăcămintea Andei de parcă ar fi vrut să i-o spele acolo, pe loc, să o pună la uscat și să o cheme când e gata călcată, numai bună de luat înapoi, au plecat din cimitir ținându-se de mână și imaginea aia mi-a spus că anumite începuturi sunt doar sfârșituri răsturnate.
Camus zicea că angoasa morții este un lux care îl privește mai mult pe cel lipsit de griji decât pe lucrător, sufocat de propria sarcină. Nea Angelo nu s-a preocupat niciodată de moarte, căci el a lucrat neobosit în mintea sa la singura lucrare care îi făcea plăcere: să ne privească ridicându-ne și căzând, născându-ne, trăind, crescând, plecând. Eu cu Sabina am plecat printre ultimii din viața lui. Ultimul care l-a părăsit a fost Elvis. Într-o noapte de octombrie, cu mâinile pătate de sânge, călcând prin bălți, către nicăieri, același loc către care s-a orientat și nea Angelo zeci de ani la rând. În testamentul lui, scria că apartamentul ar fi trebuit să-i revină țiganului din parcarea noastră, dar că, mai mult ca sigur, el nu va avea cum să-l primească, așa că, locuința de la etajul întâi al blocului nostru, acel far cu balcon îngust, fucsii, petunii și begonii, căni de ceai și miros de tutun, avea să fie lăsat Sabinei și lui Vlad Mândru. Altcuiva n-avea cui să-l dea.
Îmi place că în română vis își schimbă pluralul în funcție de context, ca și cum în somn nu poți să plăsmuiești planuri și dorințe adevărate, ci doar abjecții ce vin din străfundul negru al sufletelor noastre. Suntem deja de aproape doi ani în noua noastră casă, vechiul apartament al martorului de pe Republicii și uneori, dimineața, ne mai amintim visele nopții, dar niciodată nu mai aflăm visurile noastre. Am păstrat florile și serviciul de ceai, am mutat fotoliul vechi și rupt din bucătărie pe balcon și am lăsat un pachet de țigări pe marginea lui. Din când în când, ieșim, pe rând, să fumăm câte o țigară și să privim către parcare. Maidanul nostru a fost acoperit de dale de beton și mașini. Îmi aprind un Pall Mall și suflu fumul pe fereastră. Jos, pe o ploaie măruntă de octombrie, o femeie plimbă un cărucior acoperit de o husă transparentă, de după care zâmbește un copil care n-ar mai trebui hâțânat în căruț la vârsta asta pentru a adormi, dar nici că-l fură somnul altfel. Femeia e cu ochii în ecranul telefonului și, din când în când, pozează balcoanele îngrijite, ghivecele de flori atârnate de balustradele lor, drumul curat, mașinile spălate și copilul vesel și sufocat de protecție. Femeia aia e soția mea, Sabina. Copilul n-o să vadă niciodată ce am văzut noi și nu o să cunoască niciodată maidanul pe care l-am cunoscut noi. Copilul ăla e fiica mea, Ivona. Ea n-o să vadă niciodată prin ochii noștri viața, ci numai prin ai ei.
Și poate e mai bine așa. Poate.
SFÂRȘIT.
Citește aici celelalte părți din nuvela „Despre moarte și alte nimicuri”:
Despre moarte și alte nimicuri. Martorul
Despre moarte și alte nimicuri. Victima
Despre moarte și alte nimicuri. Rătăcitul
Despre moarte și alte nimicuri. Călăul
Despre moarte și alte nimicuri. Curva
