Deznădejdea (1)

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

1.

 

În timp ce atingea sicriul în care se odihnea fostul mare antrenor, chiar acolo, pe Arena Națională din capitala țării, Daniel știu ce se va întâmpla mai departe.

Era îmbrăcat în negru, se bărbierea oricum rar, purta o șapcă, fiindcă făcea ceea ce nici măcar nu știa că se numește hatphising, nu se prezenta nicăieri fără șapcă, niciuna dintre tinerele pe care le scotea în oraș n-avea de unde să știe că era chel. Nicio fotografie nu-l înfățișa astfel. Nu era de găsit chel nicăieri pe internet, ceea ce până și lui i se părea o realizare exagerată.

Daniel nici măcar nu băga de seamă zâmbetele de complezență, dezamăgirea de pe chipul lor când ajungea să-și dea jos șepcile, ceea ce se întâmpla doar într-un cadru atât de intim încât urma inevitabilul.

Suplinea însă prin felul său de a fi, tăcut, misterios, artistic, spera că va rămâne în continuare prezent în viața acestor tinere, dar de fiecare dată rămânea singur.

Această singurătate îl consuma. Nu avusese niciodată mai mult de șaizeci și cinci de kilograme, era la fel de ghebos cum îl cunoscusem în facultate, în urmă cu peste douăzeci de ani.

Împărțisem câteva amintiri împreună, apoi viața ne-a purtat în alte direcții. Iar acum stăteam în spatele lui la coadă la sicriul marelui dispărut.

Mă gândeam la Ana. Nu mă mai gândisem la ea de mulți ani, la ziua aceea de toamnă în care pe o ploaie torențială o așteptasem în fața magazinului Eva, de pe bulevardul Magheru, să îi dau cursul de introducere în științe politice și o copie xerox a cărții Politica pentru fiul meu, de Fernando Savater.

 

Pe atunci ascultam multă muzică italiană, Mina, Ornella Vannoni, Mia Martini, nostalgia aceea nu mă mai părăsise niciodată, poate că de aceea îl vedeam acum cu ochii aceștia pe Daniel.

Și peste el trecuse viața, împărțisem cândva o redacție de ziar, iar el și marele antrenor se cunoscuseră mult mai bine decât mine și marele antrenor.

Îl intervievase într-o vară de după operația pe cord a marelui dispărut, care își ridicase cămașa și îi arătase cicatricea. Erau prin Banat.

 

“Nu simt nimic”, îi spusese acela, iar Daniel dădu din umeri. “Se vede că îți e greu și n-ai bani, nu vrei să te ajut cu niște haine, cu niște alimente?”, întrebase antrenorul, dar Daniel spuse că nu are nevoie de nimic, așa e fața lui, nu neapărat de la necazuri.

Se înnorase, poate că urma să plouă, dar atunci, chiar atunci, se cristalizase gândul în inima și în mintea lui Daniel.

 

Mi-a și mărturisit-o, un ceas mai târziu, când luam prânzul la Ivan’s Grill. El mânca paste, eu mâncam pește, dar amândoi eram de părere că mai bine am fi luat un piept de pui la grătar, în pizda mă-sii. Niciunuia nu îi era foame.

– Poete, e timpul să închei. O să îmi cumpăr un pistol și o să mă dea la știri la Pro TV.

  • Nu fi, mă, prost, ce-ți lipsește?
  • Cine ți-a zis ție că suntem aici să fim fericiți, mă, tâmpitule?
  • Mi-am pierdut vocea.
  • Și cine ești, mă, tu, Bono? Te caci în ea de voce, te- a luat arta, acum. Fă-ți treaba acolo și te sinucizi tu altădată. Pe de altă parte, am adăugat după o pauză, te-ai mai reabilita în ochii mei după căcatul ăsta cu luatul în serios cu jurnalismul în țara asta…

 

Dar știam că nu va fi așa, știam că nu își va vedea de treabă, știam de când aveam amândoi nouăsprezece ani care era cuvântul său preferat: deznădejdea.

Știam că într-adevăr își va cumpăra un pistol și, într-o zi sau mai degrabă într-una dintre nopțile sale de bărbat cvadragenar, singur, lipsit de familie și de dragoste, într-una dintre nopțile sale brăzdate de insomnie și melancolii, chiar își va zbura creierii – și într-adevăr va fi subiect de știri, la ora cinci, cel puțin, dacă nu și la știrile de la șapte, la principalul jurnal al zilei.

  • Nu am curaj, mă, să săr de pe bloc, să săr în mare, să mă spânzur, pastile nu iau, să-mi tai gâtul, să-mi înfing un cuțit în inimă. Îmi rămâne doar pistolul…
  • Mă, eu nu spun să nu te omori, spun doar ca Mielu Cioran că oricând o faci e prea târziu și acum oricum îți merge bine.

Într-adevăr boutique-ul său de presă mergea bine, câștigase bani și o oarecare faimă și nu avusese de dat în schimb doar libertatea. Și, iată, fericirea.

 

 

 

 

 

 

 

 

2.

Nu l-am mai văzut în următoarele două săptămâni, apoi am primit un scurt mesaj scris:

– Bă, mergi în parc?

– În parc, am răspuns, da’, ce, ai doișpe ani?

– Nu, dar n-am mai fost de cincisprezece ani și vreau să văd cum mai e.

– În ce parc?

– Hai în Carol.

Și am mers în Parcul Carol, am vizitat monumentul ăla dedicat comuniștilor sau cui o fi dedicat. Ne-am uitat la părinții cu copii, mâncau înghețată și vată pe băț și mergeau cu tricicletele și cu bicicletele și fetele aveau căști roz și băieții aveau căști albastre și parcă nici nu era secolul XXI, și lucrurile erau încă foarte clare.

 

Nu am vorbit prea mult, n-aveam ce să ne spunem. Până la urmă, Daniel a zis că hai să ne așezăm pe o bancă și ne-am așezat, a scos o țigară și a aprins-o, mi-a dat și mie o țigară și am aprins-o și eu și a zis:

– Bă, viața noastră n-a fost deloc așa!

– N-a fost, dar, ce, te deranjează trecutul acum?

– Nu, doar că mă întrebam și eu cum ar fi putut fi.

– Ți-ar fi plăcut să fie ca a ăstora?

– Sincer, n-am de unde să știu.

Apoi am fumat în tăcere, nu ne-am mai spus mai nimic și când ne-am despărțit eram doi oameni la fel de singuri, și tot ce putusem să facem fusese să mai adăugăm o după-amiază de tristețe și singurătate la viețile noastre care nu se știe cât mai însemnau și pentru cine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Au mai trecut câteva luni în care n-am schimbat mai mult de două-trei mesaje. S-a făcut iarnă. M-a sunat.

-Bă, vii pe la noi, la petrecerea firmei?

-Ce să caut, mă, eu acolo?

-Cum ce să cauți? Mai păcălim și noi singurătatea. Trec să te iau?

-Când e?

-Acum. Ajung în o oră.

 

Știam ce înseamnă o oră la el, avea să vină în două ore, dar avea să vină. Am mers.

Am băut fiecare câte o bere Stella Artois și ne-am uitat la mai tinerii săi colegi, toți erau mai tineri decât el, toți erau mai tineri decât noi.

-Bă, știi că am încercat să ținem pasul cu tot ce e pe lume acum și așa, să nu se simtă nimeni exclus, să nu… Avem toalete unisex. Avem tampoane pe masa de la baie. Și nu spun că nu e bine, dar… nu știu.

-Îți e dor de băile separate?

-Mi-e dor de ele ca de mama.

Asta era o vorbă pe care o folosea acum douăzeci de ani, n-avea mari motive să-i fie dor de mama sa. Trăia. Se vedeau săptămânal, nu-și spuneau prea multe, dar erau acolo unul pentru altul, nu de cuvinte aveau ei nevoie.

Ne-am uitat la tinerii aceia, am ascultat muzica lor și am fost atât de străini încât când am plecat ne-am oprit într-un club de rockeri din centrul vechi, ultimul care mai exista, și noi nici măcar nu eram rockeri.

 

Am dat din cap în tăcere pe Nirvana până ne-a venit să vomităm. Sau poate era de la altceva. Poate era de la tot.

Și acolo, între rockerii ăia bătrâni, tot singuri eram, fiecare cu singurătatea lui, fiecare gândindu-se că oamenii se baricadează în interiorul propriilor familii ca să-și dea iluzia că nu sunt, de fapt, atât de singuri. Dar sunt.

Andrei Crăciun

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: